Nelinistea este a diavolului
-Parinte,
unii mireni care traiesc duhovniceste se ingreuiaza seara, cand se intorc
obositi de la lucru, sa mai faca Pavecernita si se mahnesc pentru aceasta.
-Cand
se intorc seara tarziu de la munca si sunt obositi, niciodata sa nu se sileasca
pe ei insisi cu neliniste, ci intotdeauna sa-si spuna cu marime de suflet: “Daca
nu poti citi toata Pavecernita, citeste o jumatate sau o treime din ea!”, si sa
incerce altadata sa nu se mai oboseasca atat de mult in timpul zilei. Sa se
nevoiasca, pe cat pot, cu marime de suflet si sa se incredinteze lui Dumnezeu
in toate, iar Dumnezeu va lucra. Mintea sa se afle intotdeauna la Dumnezeu. Aceasta
este cea mai buna lucrare.
-O
nevointa peste masura cum este inaintea ochilor lui Dumnezeu, Parinte?
-Daca
se face din marime de suflet, se bucura si omul, se bucura si Dumnezeu de fiul
Lui cel iubitor de osteneala. Daca este manat de dragoste, El picura mierwe in
inima sa, iar daca este presat de egoism, se chinuieste.cineva care se nevoia
in mod egoist si era presat de neliniste a spus: “O, Hristoase al meu, foarte
stramta ai facut usa! Nu incap!”. Daca s-ar fi nevoit cu smerenie, ar fi
incaput. Cei ce se nevoiesc cu mandrie in posturi, privegheri, etc., se
chinuiesc fara vreun folos duhovnicesc, pentru ca lovesc aerul, iar nu pe
draci. In loc sa alunge ispitele, primesc mai multe si este firesc sa intam;ine
multa greutate in nevointa lor si sa simta ca se sufoca din pricina nelinistii.
In timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multa smerenie si cu multa
nadejde in Dumnezeu, se bucura, iar sufletul li se intraripeaza.
In
viata duhovniceasca se cere luare-aminte. Cand oamenii duhovnicesti sunt
miscati de slava desarta, raman cu un gol in sufletul lor. Nu exista
plinatatea, intrariparea inimii. Si cu cat se mareste slava lor desarta, cu
atat creste si golul din ei, suiferind astfel tot mai mult. Unde este neliniste
si deznadejde, acolo este o viata duhovniceasca povatuita de aghiuta. Pentru nimic
in lume sa nu aveti neliniste. Nelinistea este a diavolului. Cand vedeti neliniste, sa stiti ca acolo si-a
bagat coada aghiuta. Diavolul nu merge contra. Daca exista o pornire, impinge
si el ca sa-l chinuiasca si sa-l insele pe om. Pe cel sensibil, de pilda, il
face suprasensibil. Cand ai dispozitie sa faci metanii, te impinge si diavolul
sa faci peste puterea ta, iar daca puterile tale sunt limitate, iti creeaza o
stare nervoasa, pentru ca nu-ti poti face ale tale. Apoi iti aduce neliniste cu
o deznadejde usoara la inceput, dupa care urmeaza…. Imi aduc aminte ca atunci
cand eram monah incepator, pentru o vreme, de indata ce ma intindeam sa dorm,
ispititorul imi spunea: “Dormi? Scoala-te! Atatia oameni sufera, atatia au
nevoie….”. Ma sculam si faceam metanii cat puteam. Cand ma intindeam iarasi sa
ma culc, incepea din nou: “Ceilalati sufera si tu dormi? Scoala-te!”. Si ma
sculam iarasi, pana cand am ajuns sa spun: “Ah, ce bine ar fi daca mi s-ar taia
picioarele! Atunci as fi indreptatit sa stau, fiindca n-as mai putea sa fac
metanii”. Un Post Mare l-am terminat cu multa greutate, fiindca am vrut sa ma
silesc pe mine insumi peste puterea mea.
Cand
simtim neliniste in nevointa, sa stim ca nu ne miscam in spatiul lui Dumnezeu. Dumnezeu
nu este tiran ca sa ne sufoce. Fiecare sa se nevoiasca potrivit cu puterile
lui, cu marime de suflet si sa o cultive ca sa I se mareasca dragostea de
Dumnezeu. Atunci va fi manat de marime de suflet, iar nevointa lui – adica multele
metanii si postiri, etc. – nu va fi nimic altceva, fara numai explozia
dragostei sale. In felul acesta va inainta cu noblete duhovniceasca.
Adica
nu trebuie sa se nevoiasca cineva cu acrivie bolnavicioasa si sa fie sufocat de
neliniste luptandu-se cu gandurileci sa-si simplifice nevointa sa si sa
nadajduiasca in Hristos, iar nu in el insusi. Hristos este dragoste, bunatate
si mangaiere, si niciodata nu sufoca, ci are din belsug oxigen duhovnicesc, mangaiere
dumnezeiasca. Una este lucrarea duhovniceasca subtire si altceva este acrivia
bolnavicioasa, care inabusa cu nelinistea launtrica din pricina silirii
exterioare fara discernamant, care sparge si capul cu durerile de cap.
-Parinte,
unul care din fire gandeste mult si isi forteaza capul, cum trebuie sa faca
fata lucrurilor ca sa nu se oboseasca?
-Daca
se misca cineva simplu, nu oboseste. Dar atunci cand intra iubirea de sine, fie
si putina, se teme ca sa nu faca vreo greseala, si astfel se oboseste. Nu-I nimic
daca mai si greseste si mai capata si putina mustrare. Ceea ce spui tu, se
poate justifica, de pilda, la un judecator care mereu are de infruntat cazuri
grele si se teme ca nu cumva sa judece stramb si sa se faca pricina de a fi
pedepsite suflete nevinovate. In viata duhovniceasca apare durerea de cap
atunci cand cineva are raspundere si se afla intr-o situatie fara iesire, carew
va defavoriza pe unii daca va lua o hotarare sau ii va nedreptati pe altii daca
nu o va lua. Adica atunci cand constiinta este mereu presata. Tu, soro, sa iei
aminte sa nu faci lucrul duhovnicesc cu mintea, ci cu inima. Si sa nu faci
vreun lucru fara sa te incredintezi cu smerenie lui Dumnezeu, fiindca altfel te
vei osteni, iti vei obosi si mkintea ta si te vei simti rau duhovniceste. De obicei,
inaluntrul nelinistii este ascunsa necredinta. Dar se poate ca cineva sa se
nelinisteasca si din mandrie.
(Cu
durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu