Simplificati-va viata!

 

            Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui proges lumesc al multor inlesniri, sau mai degraba al multor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste. In timp ce, daca si-o simplifica, nu va avea acest stres.

            Odata, la Sinai, un german i-a spus unui copil de bedjuin care era foarte destept: “Tu esti destept, poti invata carte”.”Si dupa aceea?”, il intreba copilul. “dupa aceea o sa devii mecanic”.”Si dupa aceea?”. “Dupa aceea iti vei deschide un atelier de reparat masini”.”Si dupa aceea?”. “Dupa aceea o sa-l maresti”.”Si dupa aceea?”.”Dupa aceea vei lua si pe altii sa lucreze si vei avea mult personal”.”Adica, ii spune, sa am eu durere de cap, apoi sa dau si altuia durere de cap, iar dupa aceea altuia? Nu este mai bine acum, cand nu am nici o durere de cap?”. Cea mai mare durere de cap vine din gandurile acestea:”Sa facem aceasta, sa facem cealalta”. Daca gandurile ar fi duhovnicesti, cel ce le are ar simti mangaiere duhovniceasca, iar nu o durere de cap.

            Inca si la mireni insist mult asupra simplitatii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinta si ii mananca stresul. Le vorbesc de cumpatare si nevointa. “Simplificati-va viata si stresul va fugi”. Cele mai multe divorturi de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri si astfel se ametesc. Lucreaza amandoi, mama si tata, si isi lasa copiii de izbeliste. Osteneala, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi divort fara justificare. Acolo ajung. Dar daca si-a simplifica putin viata, ar fi si odihniti si veseli. Acest stres este o catastrofa.

            Odata ma aflam intr-o casa foarte luxoasa. Discutand cu stapanii ei, acestia mi-au spus:” Noi traim in rai, in timp ce alti oameni duc lipsa”.”Traiti in iad”, le spun. “Nebune in noaptea aceasta….”, a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar intreba: “Unde vrei sa traiesti, intr-o puscarie sau intr-o casa ca aceasta?”, eu as raspunde:”Intr-o puscarie intunecata”, pentru ca puscaria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de Sfintii Mucenici, mi-ar aminti de pustinicii care au stat in crapaturile pamantului, mi-ar aminti de calugarie. Puscaria ar semana putin si cu chilia mea si m-as bucura. Dar casa voastra de ce mi-ar aduce aminte si la ce m-ar ajuta? De aceea puscariile ma odihnesc mai mult decat un salon lumesc, dar si decat o chilie frumoasa a unui monah. De mii de ori as prefera sa stau in puscarie, decat intr-o astfel de casa.

            Odata, fiind gazduit in casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat sa primesc un crestin inainte de a se lumina de ziua, deoarece in alta vreme a zilei acela nu putea. Acel om a venit bucuros si slavind neincetat pe Dumnezeu. Avea multa smerenie si simplitate si-mi cerea sa ma rog pentru familia lui. Fratele acestuia era cam de 38 de ani si avea sapte copii. Impreuna cu familia lui mai stateau si cei doi parinti ai sai; in total unsprezece suflete, care locuiau cu totii intr-o singura camera. Imi spunea cu toata simplitatea pe care o avea: “Camera ne incape numai atunci cand stam in picioare, dar cand trebuie sa ne culcam nu ne mai incape, caci este putin stramta. Dar, slava lui Dumnezeu, acum am facut un adapost pentru bucatarie si am rezolvat-o. parinte, noi cel putin avem un acoperis desupra capului, in timp cer altii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia in Atena si pleca inainte de a se lumina de ziua ca sa ajunga la timp in Pireu, unde lucra. Din pricina statului in picioare si a numeroaselor drumuri, avea varice, care il deranjau, insa mula lui dragoste fata de familie il faceau sa uite durerile si suferintele. Mai ales se prihanea pe sine mereu si spunea ca nu are dragoste, pentru ca nu face fapte bune cum se cuvine unui crestin si lauda pe femeia sa ca face fapte bune, fiindca pe langa copiii si socrii ei, de care avea grija, mergea si lua lucrurile batranilor din vecinatate, pe care le spala; le punea acestora casele in randuiala si le facea si cate o supa. Pe fata acestui bun crestin se putea vedea zugravit Harul dumnezeiesc. Avea inlauntrul sau pe Hristos si era plin de bucurie, iar camera sa era plina de bucurie paradisiaca. In timp ce aceia care nu au inlauntrul lor pe Hristos sunt plini de neliniste. Chiar si numai doi oameni dintre acestia sa fie, nu incap nici in unsprezece camere. Pe cand acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos in ei, incapeau intr-o singura camera.

            Chiar si pe unii oameni duhovnicesti ii vezi ca nu incap, oricat loc ar avea, fiindca inlauntrul lor nu a intrat in intregime Hristos. Daca femeile ce au trait in Farasa ar fi vazut luxul care exista azi, chiar si in manastiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc sa ne arda! Ne va parasi Dumnezeu”. Acelea isi faceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineata trebuiau sa scoata caprele la pascut, apoi sa deretice casa. Dupa aceea, mergeau la bisericutele din imprejurimi ori se adunau prin pesteri, unde vreuna, care stia putina carte, citea Sinaxarul cu Sfantul zilei. Pe urma da-i la metanii; rosteau apoi si rugaciunea: “Doamne Iisuse ….”. Lucrau si se osteneau. Femeia trebuia sa stie sa coasa toate hainele casei. Si pe atunci le cosea cu mana. Masini de cusut erau putine, iar acelea numai in orase; in sate nu existau. In Farasa exista numai o singura masina de cusut. Coseau inca si hainele barbatilor lor, care erau mai comode decat cele de astazi, iar ciorapii ii impleteau cu mana. Aveau gust, tragere de inima, si le mai ramanea si timp, fiindca ele pe toate le faceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amanunte. Traiau bucuria calugariei. Si daca, de pilda, patura nu era bine intinsa si atarna putin intr-o parte si i-ai fi spus: “Indreapta patura!”, ea ti-ar fi raspuns: “ Te impiedica la rugaciune?”

            Oamenii de astazi nu cunosc aceasta bucurie a calugariei. Ei cred ca nu trebuie sa traiesti in lipsa, ca sa nu te chinuiesti. Daca oamenii ar gandi mai putin calugareste, daca ar trai mai simplu, ar fi linistiti. Acum se chinuiesc, pentru ca au in sufletul lor neliniste si deznadejde. “Cutare a reusit in viata fiindca si-a facut doua blocuri de locuinte sau pentru ca a invatat cinci limbie, etc. iar eu nu am nici un apartament si nu stiu nici o limba straina. Oh, sunt pierdut!’. Unul are o masina si incepe: “Cutare are una mai buna. Sa-mi iau si eu.” Ia una mai buna, insa tot nu se bucura de ea, pentru ca altul are una inca si mai buna. Si ia pe cea inca si mai buna, dar dupa aceasta afla ca unii au avioane personale si iar se chinuieste. Nu se mai opresc. In timp ce unul ce nu are masina slaveste pe Dumnezeu si se bucura. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am masina. Am, in schimb, picioare sanatoase si pot merge. Cati oameni nu sunt cu picioarele taiate si nu se pot sluji pe sine, nu pot iesi la o plimbare, ci le trebuie un om ca sa-I slujeasca, in timp ce eu am picioarele mele!”. Si un schiop se bucura cand spune: “Altii sunt lipsiti de amandoua picioarele!”.

            Nemultumirea si neastiul sunt un mare rau. Cel robit bunurilor materiale este stapanit mereu de mahnire si de neliniste, pentru ca pe de o parte tremura ca sa nu piarda cele materiale, iar pe de alta ca sa nu I se ia sufletul. Intr-o zi a venit un bogat din Atena si mi-a zis: “Parinte, am pierdut legatura cu fiii mei. Mi-am pierdut copiii!”. “Cati copii ai?”, il intreb. “Doi”, imi raspunde. “I-am crescut cu lapte de pasare. Tot ce au vrut au avut! Chiar si masina le-am luat”. Din discutie a reiesit ca si el avea masina lui, femeia sa pe a ei, iar copiii lui pe a lor. “Binecuvantatule, i-am spus, tu in loc sa-ti micsorezi problemele, le-ai marit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru masini, de un mecanic pe care sa-l platesti de patru ori mai mult ca sa le repare, ca sa nu mai vorbim de faptul ca va primejduiti toti patru in fiecare clipa sa muriti. In timp ce, daca ti-ai fi simplificat viata, familia ti-ar fi fost unita, v-ati fi inteles unul pe altul si nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovati copiii tai, tu esti vinovat ca nu te-ai ingrijit sa le dai o alta educatie.” O familie, patru masini, un garaj, un mecanic, etc.! Ce are daca merge unul mai tarziu? Toate aceste inlesniri nasc greutati.

            Alta data a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcatuita din cinci persoane – si mi-a zis: “Parinte, avem o masina si ma gandesc sa-mi iau alte doua. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gandit cat va vor ingreuia?, l-am intrebat. Pe cea pe care o ai o pui acolo, intr-o gaura, insa pe toate trei unde le vei pune? Iti va trebui un garaj si o magazie pentru carburanti. Veti trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveti una si sa va limitati iesirile. Veti avea atunci timp sa va vedeti si de copii. Veti avea si liniste. Simplificarea este totul.” “Nu m-am gandit la aceasta”, imi zice.

            -Parinte, ne-a spus cineva ca de doua ori nu si-a putut opri alarma masinii, o data pentru ca a intrat o musca si a doua oara fiindca el insusi a intrat incorect in masina.

            -Viata lor este muceniceasca, fiindca nu isi simplifica lucrurile. Cele mai multe inlesniri pricinuiesc greutati. Mirenii se ineaca in multimea lucrurilor. S-au umplut de inlesniri peste inlesniri si si-au facut viata grea. Daca omul nu isi va simplifica lucrurile, atunci o inlesnire ii va naste un nou sir de greutati.

            Cand eram mici faceam dintr-un mosor o jucarie minunata si ne bucuram de ea. Copiii mici se bucura de o masinuta mai mult decat oricare din parintii lor, atunci cand acestia isi cumpara un Mercedes. Daca intrebi o fetita: “Ce vrei, o papusa sau un bloc de locuinte?”, vei vedea ca iti raspunde: “O papusa”. Asadar, copiii mici cunosc desertaciunea lumii.

            -Parinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva sa cunoasca aceasta bucurie a cumpatarii?

            -Sa prinda sensul cel mai adanc al vietii. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu….. De aici porneste simplitatea si orice infruntare corecta a lucrurilor.

 

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul)

JURNAL

JURNALUL UNEI FEMEI SIMPLE – ZIUA A NOUA

Jurnal adus in blogosfera romaneasca de Corcodusa

Pentru astazi:

Miercuri, 29.07.2015, orele 15.00

Afara:

Afara este o zi de vara caniculara, specifica lunii lui cuptor.

Mă gândesc:

La bucuria fiului meu, care a luat permisul de conducere si la bucuria fiicei mele, care a ajuns la mare. Deci, dupa multa munca, emotii si bucurii, in sfarsit, se pot bucura de vacanta.

Invat:

Deocamdata nimic.

Sunt recunoscătoare pentru:

Pentru tot ce ma inconjoara.

Din bucătărie:

Nimic, pentru ca plec la tara.

Ce mai mesteresc:

Lucrez cu mai mult sau mai putin spor la paturica. Printre picaturi, mai cos si la goblen.

Intentionez sa:

Termin pana diseara zarzavatul de rosii si ardei

Ceea ce astept (sper):

Astept sa plec in concediu, desi pana atunci mai este.

Citesc:

Citesc in continuare “Singur pe lume” si seara, citesc cate putin din “Minunile Sfantului Serafim de Sarov”

Ascult:

Muzica greceasca

În casa:

Acum nimic.

Ce planuri am:

Muuulte planuri, vom vedea pana la sfarsit cate dintre ele se vor materializa

Un citat:

“Da sansa fiecarei zile sa fie cea mai frumoasa din viata ta.” – Mark Twain

O fotografie:

Un coltisor de Rai - Moeciu de Sus

LA BRAN

Un week-end de poveste

 

Impreuna cu prietenii nostri de la Constanta si Bucuresti am hotarat sa petrecem week-endul la munte. Ne-am gandit sa fie un loc unde sa ne odihnim, sa ne relaxam, dar sa si vizitam cateva din frumoasele obiective turistice.

Pentru ca sa imbinam toate acestea, am ales zona Moeciu-Brad. Cazarea a fost la pensiunea  Ruxandra  pe care o recomand cu toata inima. Curte mare, frumoasa, cu locuri de relaxare, locuri de odihna, dar si locuri de joaca pentru copilasi, cu camere curate, bucatarie spatioasa si dotata cu tot ceea ce trebuie.

Vineri, dupa un drum mai lung sau mai scurt, ne-am intalnit cu totii la pensiune, ne-am odihnit si am facut planuri pentru a doua zi.

Pentru ca prietenii de la Constanta au doua fetite mici, am hotarat ca, in primul rand, sa mergem la Dinoparc, dupa care sa urcam la Cetatea Rasnov.

Deci, dupa ce am servit micul dejun, am pornit voiosi spre Dinoparc. Odata ajunsi, cu chiu, cu vai am parcat masinile si ne-am asezat la rand, pentru a urca cu tractorasul pana la prima destinatie: DINOPARC.

Dinoparc este un parc amenajat in inima padurii, unde copiii si nu numai, pot admira dinousaurii in marime naturala, realizati foarte frumos sau se pot aventura pe „Traseul Aventura”. Sunt si locuri de odihna, loc de joaca. Tot aici copii sunt invatati, in cadrul atelierelor organizate, sa toarne in forme miniaturi de dinozauri sau sa picteze dinozaurii.

Iata ca si la noi in tara sunt oameni cu idei ingenioase, si la noi se pot realiza lucruri frumoase, asa ca va invit sa mergeti sa vizitati acest frumos parc. Si, pentru a va convinge, va las si cateva fotografii:

Intrare in Parc, tarifele practicate si harta Parcului

 

 

 

 

             Traseu Aventura

 

Locuri de relaxare si odihna

 

 

Cativa dinosauri mai mari sau mai mici

 

 

 

 

Printre toate aceste animale preistorice se afla si un vulcan, in plina activitate.

 

 

Dupa ce ne-am plimbat printre atatia dinoasuri, am pornit mai departe, spre cetatea Rasnov, un loc incarcat de istorie. Asezata pe varful muntelui, ofera o minunata priveliste atat a imprejurimilor, cat si a orasului Rasnov.

 

   
Aleile inguste din interiorul cetatii erau pline de magazine ce ofereau o multime de suveniruri:

 

 

Dupa o excursie atat de frumoasa, insa si obositoare din cauza soarelui care a stralucit nemilos, ne-am intors la pensiune.

A doua zi fiind duminica, dimineata am mers sa participam la Sfanta Liturghie la manastirea Bran. Un loc de poveste, atat manastirea, cat si imprejurimile. Bisericuta mica, in care se intra descult sau cu cipici de unica folosinta, linistea ce inconjoara manastirea, glasul parintelui si al maicutelor ce se aude duios la megafon, multimea copilasilor ce se joaca linistiti pe pajistea manastirii, totul te duce intr-o atmosfera de poveste, din care ne-a trezit predica parintelui. O predica prin care parintele a vrut sa sublinieza inca o data ca Orotdoxia nu inseamna doar bilete si acatiste cu indeplinirea numeroaselor dorinte, ci inseamna, mai ales, milostenie, darnicie, grija fata de cel de langa tine. Practic, sa te daruiesti celui de langa tine, pentru ca Dumnezeu sa ti se daruiasca tie. Totodata, parintele a atras un semnal de alarma parintilor, rugandu-i sa acorde o mai mare atentie copiiilor, sa acorde mai mult timp educarii lor, rugandu-i calduros sa evite sa lase copilasii nesupravegheati in fata televizoarelor si a calculatorului.

 

Toate aceste ne-au mers la suflet, asa ca, am pornit-o spre pensiune cu inimile pline de invatatura primita, insa cu burticile plangand de foame. La pensiune ne-am odihnit, ne-am relaxat si ne-am pregatit sufleteste pentru drumul spre casa. Nu ne venea sa lasam in urma noastra racoarea si linistea si sa ne intoarcem la canicul si zile zbuciumate. Asa ca, spre seara am pornit la drum, insa nu pe Valea Prahovei, de unde aveam informatii ca se circula bara la bara (de fapt, mai mult se statea), ci pe varianta Cheia-Valenii de Munte. La un moment dat si pe aici s-a circulat destul de greu datorita semafoarelor existente, insa au fost portiuni scurte de drum.

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Vedem cu raze „X” sau ne dam cu parerea?

            Aud adeseori vorbindu-se in ultimul timp despre mandrie, unul dintre pacatele captiale ce micsoreaza sufletul. Glasuri „cuviincioase” care eticheteaza rece si sec fara drept de apel inimi, suflete, minti, vieti: „tu nu stii, cutare este mandru”, „ah dar si acela e mandru, stai sa-ti spun eu...”, „mda, o stiu, e o mandra, o increzuta.” si asa mai departe. Stau si ma gandesc cum poti pune rapid un suflet la colt prin astfel de interpretari, care pot fi de cele mai multe ori subiective, creionate, poate, datorita unor imprejurari de moment sau cine stie ce alte situatii neplacute. Cine esti tu sa spui de aproapele tau ca e mandru, ca e intr-un fel sau altul? Ti-ai luat jumatate de norma din Judecata lui Dumnezeu, ca tot e criza si nu mai sunt locuri de munca?! Unde ai invatat sa citesti cu „raze X” in inima si in viata tuturor? Nu ai nici un fior in inima cand scuipi astfel de cuvinte, ce lovesc in chipul lui Hristos ce se odihneste in fiecare dintre cei cu care inima ta, se pare ca, inca nu rezoneaza? De ce il palmuiti pe Hristos? Este loc pentru toti, si in Rai, si in sinaxare....”Omul bun, din vistieria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Caci din prisosul inimii graieste gura lui.” (Luca 6, 45). Caci ce este iadul? Si cuget in sinea mea: e suferinta de a nu mai putea iubi, afirma candva Dostoievski.

            Paradoxul crestinului de astazi, care „le vede si le stie pe toate”, pe cel smerit il vede mandru sau indracit, insa haina sufletului sau uita sa o primeneasca, este ca de cele de multe ori pozeaza in omul model pentru mediul in care isi desfosoara activitatile.... Atunci cand privirea noastra nu se mai coboara spre interiorul propriei inimi, ci are timp pentru vecini, atunci suntem departe de Hristos, de mesajul Evangheliei Sale, de Porunca Iubirii.

            Ma gandesc la acel dicton patristic care spune ca sfantul care stie ca e sfant, acela nu e sfant. Cred ca se potriveste si in cacul smereniei. Cel care spune despre sine ca e smerit si fratele lui ei mandru, se cam inseala si se aseamana cu omul din pilda cu paiul si barna din ochi. Omul smerit nu va spune nimic rau despre aproapele sau, ci mereu il va acoperi cu mantia dragostei......e drept, gura lumii e ca vantul, nu o inchide decat pamantul, spune o vorba din popor, insa e dureros ca sunt suflete ce paorta stigmate de la persoane care se cred avizate „sa imbrace” pe altii in mandrii si alte haine peticite, lipite cu ranjete in coltul gurii.

            Se cuvine sa binecuvantam pe cei care „lipesc” etichete pe sufletele altora, pe cei care pricinuiesc intristari  si sa ne rugam pentru cei ce ne aduc necazuri. Pentru ca, asa cum spune si cuvantul Scripturii „daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei”. Aici e jertfa, aici e cununa, in a rabda dureri pentru Hristos.

            Aveam, nu de mult, un profesor drag mie care spunea celor ce nu-si vedeau lungul nasului: „cine te crezi, patronul Ortodoxiei?” Si le aducea aminte sa isi vada limitele fiecare dintre cei ce doreau sa epateze cu „calitati” care nu erau decat goluri seci. Si tare drag mai era si un alt profesor din vremea seminarului care atunci cand facea ceva vrednic de pomenire, il auzeai graind: „Nu vreau sa ma laud, dar vreau sa se stie”.... Si stia el de ce!.... Tocmai pentru a-i scuti pe cei ce au uitat sa completeze in nomenclatorul de meserii, ocupatia de „pus etichete pe oameni”.

            Sa ne ajute Dumnezeu pe fiecare sa cautam, sa descoperim, sa invatam si sa inmultim Lumina din viata oamenilor. Fiecare are ceva bun, un dar, o insusire, un fel placut de a fi care poate fi pus in folosul Bisericii, societatii si al nostru spre a gusta din comuniunea sincera a iubirii si intrajutorarii, fara invidie, fara spirit de concurenta, fara mici rautati meschine......... Caci dragostea ii face pe oameni sa se simta egali.

            Pentru cei care intr-un moment al vietii, au fost investigati cu „raze X” de persoane avizate cu acest „dar” sau „meserie” le amintesc cuvintele Domnului: „Nu judecati si nu veti fi judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si veti fi iertati” (Luca 6, 37). „Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, asa ca au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 12). „ Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Ca si pacatosii iubesx pe cei ce ii iubesc pe ei; si, daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii fac acelasi lucru. Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc. Fiti milostivi, precum si Tatal vostru milostiv este.” (Luca 6, 31-36).

            Spunea candva cineva drag inimii mele ca daca vrei sa arunci o privire in interiorul sufletului uman si sa ajungi sa cunosti un om, nu te obosi sa analizezi felul in care tace, in care vorbeste, in care plange, nici nu te obosi sa vezi cat de mult il misca ideile nobile. Vei avea rezultate mult mai bune daca il privesti razand. Un om care rade din tot sufletul este un om bun. Rasul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodata firea omuljui nu se dezvaluie mai deplin ca atunci cand omul rade. Uneori e foarte greu sa dibuiesti caracterul cate unui om, dar e de ajuns sa-l surprinzi o singura data razand sincer si brusc si atunci caracterul lui iti apare ca lumina zilei.

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)

ZACUSCA DE DOVLECEI

ZACUSCA DE DOVLECEI

            Zilele trecute am adus de la tara dovlecei, rosii, castraveciori. Si cum socrelina si mama ne-au dat mai mult decat am fi putut noi manca, din dovlecei am facut repede-repede cateva borcane de zacusca.

            Reteta este urmatoarea:

-       1 kg dovlecei, se curata de coaja si samburi daca sunt mai maturi si se taie cubulete;

-       1 kg de ceapa, se curata si se taie solzisori;

-       2,5 kg rosii, se decojesc si se taie cuburi;

-       200 ml ulei;

-       sare, piper

Intr-o cratita, caleste putin ceapa in uleiul incins (doara pana capata culoare aurie).

Se adauga rosiile, se mai lasa sa dea 2-3 clocote.

Se adauga dovleceii.

Se potriveste zacusca de sare si piper si se da la cuptor timp de 45 minute, la o temperatura de 180^oC sau pana cand se ridica uleiul deasupra.

 Se pune fierbinte in borcanele spalate si sterilizate, se capseaza si apoi se pune la cuptor pentru sterilizarea finala timp de 30 minute la o temperatura de 100⁰C.

Se lasa sa se raceasca in cuptor, dupa care se eticheteaza si se pun in camara.

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Dreptatea divina si dreptatea umana

            Unii dintre cei care propovaduiesc Evanghelia sunt panditi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu in functie de propria dreptate. Ma tem ca inclusiv noi, cei de astazi, poate chiar mai mult decat semenii nostri din alte epoci, repetam scenariul de acum doua mii de ani reasezand ierarhiile valorilor potrivit dreptatii omenesti: cinstim pe cei drepti si blamam pe cei pacatosi, ne sprijinim pe cei bogati si ne indulcim cu prezenta lor, le dam sanse de mantuire, iar pe cei saraci ii compatimim si uneori ii dispretuim, umplandu-i cu vorbe grele de fiecare data cand ii vedem si facandu-I sa nu mai vina a doua oara la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun cu mai marii vremurilor si tinem la distanta pe vamesi si pe desfranati, cautam compania carturarilor si evitam asocierea cu oamenii simpli, needucati, dam intaietate oamenilor de succes si izolam pe cei ce nu ne aduc beneficii si asa mai departe.

            Hristos nu a facut asa, ci dimpotriva. A aratat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierduta, pilda cu drahma cea pierduta si pilda cu fiul risipitor) pe care le gasim la Evanghelistul Luca, cap. 15, ca pacatosii sunt mai aproape de Dumnezeu decat dreptii. Ei simt mereu gustul dulce al iertarii. Morala care imparte oamenii in buni si rai, in drepti si pacatosi, nu este morala Dumnezeiestilor Scripturi si nici a Bisericii, ci este produsul rastalmacirii omenesti neputincioase la cuvantul miezos al Scripturii. Cei care au produs aceasta morala nu au fost pacatosii, ci dreptii. Ei au produs aceasta morala pentru a pune in evidenta starea lor de drepti, prin contrast cu starea pacatosilor.

            Nimeni nu poate fi drept in fata lui Dumnezeu, dar multi se cred drepti, indreptatindu-se in fata propriei constiinte sau a constiintei sociale. Acesti drepti care nu uita sa-si spuna zilnic in mintea si inima lor cat sunt de neprihaniti, nu se vor bucura de intoarcerea celor pacatosi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adreseaza celor pacatosi, nu celor drepti. Tot in Pateric intalnim ideea ca sfantul care stie ca este sfant, nu e sfant, e un ratacit, un inselat. La fel si dreptul care stie ca este drept sau se crede ca e drept, nu-I drept in fata lui Dumnezeu.

            Omenirea asteapta de la Dumnezeu sa faca dreptate, iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu mila si cu dragoste. Unde este mila si dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplacute, cand vom intalni in Rai chipuri ce poate nu le-am pretuit indeajuns pe pamant in aceasta viata scurta. Si cu dreptatea noastra cu care sugrumam inimi vom vedea ca altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Solutia cu care vine Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos si Biserica de doua mii de ani si pana la sfarsitul veacurilor este mila, bunatatea, facerea de bine si nu dreptatea. Omul insa, din egoism vrea sa fie indreptatit mereu, chiar si in relatia  sa cu Dumnezeu.

            Marea sansa pe care Dumnezeu o acorda secunda de secunda, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care pacatuiesc, care ratacesc, care uita de Dumnezeu o viata intreaga, este ca si in ultimele clipe ale vietii lor pot recupera pentru vesnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al crestinatatii, ca niciodata nu este prea tarziu si ca in orice moment te-ai intoarce, vei fi socotit ca si cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipa, vei lua plata ca cei ce au stat o viata alaturi de El. Unde este dreptatea aici? Nu este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativa si egoista in raport cu dreptatea lui Dumnezeu. In fata lui Dumnezeu, dreptatea omeneasca este rastignita.

            Teologii afirma pe scrierile Sfintilor Parinti ca temeiul, criteriul judecatii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea fata de semeni, in care se afla chipul lui Hristos. Nu doar marturisirea credintei ne va mantui, ci vietuirea conform dreptei credinte. La ce iti va folosi credinta cu care te-ai batut in piept o viata, daca inima ti-a fost goala? La ce ti-ai obosit trupul cu postul in zadar, daca nu ai avut mila si dragoste fata de cei din jur? Ti-ai impietrit mai tare inima in rugaciune daca nu ai iertat sincer, ci doar din varful buzelor pe cel ce ti-a gresit. Mila si dragostea vor fi criteriul judecatii finale si nu jertfa arsa pe altarul egoismului. “Mila voiesc, iar nu jertfa”, spune Domnul. Legea cea Noua a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu exista pacat care sa nu poata fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire asemenea fiului risipitor, sa constientizeze ca s-a departat de Dumnezeu si sa se intoarca, sa vina Acasa. Introcandu-se, va fi primit fara nici un repros. Oamenii reproseaza, Dumnezeu niciodata. In Pateric, in cartea batranilor nevoitori spre sfintenie, se spune ca “De va voi omul, de dimineata pana seara poate ajunge la masura desavarsirii”.

            Ce minune e ca Dumnezeu nu ne osandeste plecarea, ci ne binecuvanteaza mereu intoarcerea! Daca nu ar fi Dumnezeu cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe altii si nimeni nu ar mai ajunge in Rai.

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)

Lumea frumoasa a cartilor

Lumea frumoasa a cartilor

Timpul trece cu viteza naucitoare, sunt multe lucruri de rezolvat zilnic, atat la serviciu, cat si acasa, astfel incat nu mai realizam cat de repede trece ziua, saptamana, etc., nu mai avem timp pentru micile noastre placeri. Si, totusi, cu „eroism” nu renunt la cele cateva momente de liniste in fiecare seara, la cateva momente in care sa citesc.

Una dintre cartile citite si pe care o recomanda este „Crima si pedeapsa” de Dostoievski

Romanul descrie povestea lui Rodia Raskolnikov, un student sarac, care, pentru a scapa de saracie o omoara si o jefuieste pe camatareasa Aliona Ivanovna si pe soa acesteia. Pe tot parcursul romanului, autorul urmareste trairile lui Rodia Raskolnikov dupa crimele infaptuite.

A doua carte pe care am reusit sa o citesc este “Procesul” de Franz Kafka

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare din cadrul unei banci, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Fiind convocat la tribunal in duminica imediat urmatoare arestarii, Joseph K, dupa indelungi cautari, gaseste sala de judecata in pdul unei case, printre camerele locatarilor. Desi incearca sa-si sustina nevinovatia, acesta nu este luat in seama de catre judecator.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i acorde ajutorul sau. Astfel, ii face cunostinta cu avocatul Hudd, care preia cazul lui K.. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld.

Dupa un an de zile de la arestare, adica exact în seara zilei în care eroul împlineşte 31 de ani, este luat de doi necunoscuţi, dus într-o pădure şi ucis. Moartea personajului este la fel de miseleasca, la fel ca si intregul proces.

Nelinistea este a diavolului

 

            -Parinte, unii mireni care traiesc duhovniceste se ingreuiaza seara, cand se intorc obositi de la lucru, sa mai faca Pavecernita si se mahnesc pentru aceasta.

            -Cand se intorc seara tarziu de la munca si sunt obositi, niciodata sa nu se sileasca pe ei insisi cu neliniste, ci intotdeauna sa-si spuna cu marime de suflet: “Daca nu poti citi toata Pavecernita, citeste o jumatate sau o treime din ea!”, si sa incerce altadata sa nu se mai oboseasca atat de mult in timpul zilei. Sa se nevoiasca, pe cat pot, cu marime de suflet si sa se incredinteze lui Dumnezeu in toate, iar Dumnezeu va lucra. Mintea sa se afle intotdeauna la Dumnezeu. Aceasta este cea mai buna lucrare.

            -O nevointa peste masura cum este inaintea ochilor lui Dumnezeu, Parinte?

            -Daca se face din marime de suflet, se bucura si omul, se bucura si Dumnezeu de fiul Lui cel iubitor de osteneala. Daca este manat de dragoste, El picura mierwe in inima sa, iar daca este presat de egoism, se chinuieste.cineva care se nevoia in mod egoist si era presat de neliniste a spus: “O, Hristoase al meu, foarte stramta ai facut usa! Nu incap!”. Daca s-ar fi nevoit cu smerenie, ar fi incaput. Cei ce se nevoiesc cu mandrie in posturi, privegheri, etc., se chinuiesc fara vreun folos duhovnicesc, pentru ca lovesc aerul, iar nu pe draci. In loc sa alunge ispitele, primesc mai multe si este firesc sa intam;ine multa greutate in nevointa lor si sa simta ca se sufoca din pricina nelinistii. In timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multa smerenie si cu multa nadejde in Dumnezeu, se bucura, iar sufletul li se intraripeaza.

            In viata duhovniceasca se cere luare-aminte. Cand oamenii duhovnicesti sunt miscati de slava desarta, raman cu un gol in sufletul lor. Nu exista plinatatea, intrariparea inimii. Si cu cat se mareste slava lor desarta, cu atat creste si golul din ei, suiferind astfel tot mai mult. Unde este neliniste si deznadejde, acolo este o viata duhovniceasca povatuita de aghiuta. Pentru nimic in lume sa nu aveti neliniste. Nelinistea este a diavolului.  Cand vedeti neliniste, sa stiti ca acolo si-a bagat coada aghiuta. Diavolul nu merge contra. Daca exista o pornire, impinge si el ca sa-l chinuiasca si sa-l insele pe om. Pe cel sensibil, de pilda, il face suprasensibil. Cand ai dispozitie sa faci metanii, te impinge si diavolul sa faci peste puterea ta, iar daca puterile tale sunt limitate, iti creeaza o stare nervoasa, pentru ca nu-ti poti face ale tale. Apoi iti aduce neliniste cu o deznadejde usoara la inceput, dupa care urmeaza…. Imi aduc aminte ca atunci cand eram monah incepator, pentru o vreme, de indata ce ma intindeam sa dorm, ispititorul imi spunea: “Dormi? Scoala-te! Atatia oameni sufera, atatia au nevoie….”. Ma sculam si faceam metanii cat puteam. Cand ma intindeam iarasi sa ma culc, incepea din nou: “Ceilalati sufera si tu dormi? Scoala-te!”. Si ma sculam iarasi, pana cand am ajuns sa spun: “Ah, ce bine ar fi daca mi s-ar taia picioarele! Atunci as fi indreptatit sa stau, fiindca n-as mai putea sa fac metanii”. Un Post Mare l-am terminat cu multa greutate, fiindca am vrut sa ma silesc pe mine insumi peste puterea mea.

            Cand simtim neliniste in nevointa, sa stim ca nu ne miscam in spatiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este tiran ca sa ne sufoce. Fiecare sa se nevoiasca potrivit cu puterile lui, cu marime de suflet si sa o cultive ca sa I se mareasca dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi manat de marime de suflet, iar nevointa lui – adica multele metanii si postiri, etc. – nu va fi nimic altceva, fara numai explozia dragostei sale. In felul acesta va inainta cu noblete duhovniceasca.

            Adica nu trebuie sa se nevoiasca cineva cu acrivie bolnavicioasa si sa fie sufocat de neliniste luptandu-se cu gandurileci sa-si simplifice nevointa sa si sa nadajduiasca in Hristos, iar nu in el insusi. Hristos este dragoste, bunatate si mangaiere, si niciodata nu sufoca, ci are din belsug oxigen duhovnicesc, mangaiere dumnezeiasca. Una este lucrarea duhovniceasca subtire si altceva este acrivia bolnavicioasa, care inabusa cu nelinistea launtrica din pricina silirii exterioare fara discernamant, care sparge si capul cu durerile de cap.

            -Parinte, unul care din fire gandeste mult si isi forteaza capul, cum trebuie sa faca fata lucrurilor ca sa nu se oboseasca?

            -Daca se misca cineva simplu, nu oboseste. Dar atunci cand intra iubirea de sine, fie si putina, se teme ca sa nu faca vreo greseala, si astfel se oboseste. Nu-I nimic daca mai si greseste si mai capata si putina mustrare. Ceea ce spui tu, se poate justifica, de pilda, la un judecator care mereu are de infruntat cazuri grele si se teme ca nu cumva sa judece stramb si sa se faca pricina de a fi pedepsite suflete nevinovate. In viata duhovniceasca apare durerea de cap atunci cand cineva are raspundere si se afla intr-o situatie fara iesire, carew va defavoriza pe unii daca va lua o hotarare sau ii va nedreptati pe altii daca nu o va lua. Adica atunci cand constiinta este mereu presata. Tu, soro, sa iei aminte sa nu faci lucrul duhovnicesc cu mintea, ci cu inima. Si sa nu faci vreun lucru fara sa te incredintezi cu smerenie lui Dumnezeu, fiindca altfel te vei osteni, iti vei obosi si mkintea ta si te vei simti rau duhovniceste. De obicei, inaluntrul nelinistii este ascunsa necredinta. Dar se poate ca cineva sa se nelinisteasca si din mandrie.

 

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul)