PUI DE CIOARA

POVESTEA PUIULUI DE CIOARA

Una dintre grijile noastre inainte de a pleca la serviciu si imediat ce ajungem acasa este aceea de a hrani pasarelele. Vin la graunte, in special turturei si vrabiute. Desi initial a fost un adevarat “razboi” intre ele, acum au invatat sa se accepte unele pe altele, asa ca iau masa impreuna.

Zilele trecute am observat ca, dupa ce s-au saturat si au plecat turtureii si vrabiutele, s-a apropiat timid de cutia cu graunte o cioara. Asta m-a facut sa-mi amintesc o relatare spusa de bunica mea de pe vremea cand era copila. Bunica este o persoana care dintotdeauna a iubit pasarile si animalele, care nu a conceput sa nu aiba drept companie un animalut.

Povestea era cam asa: In primii ani de dupa razboi, copil fiind in varsta de 9-10 ani, mergea la scoala pe jos din cartierul ei pana in centrul de azi al orasului (mergea pe Bulevardul cu Castani). O distanta destul de mare. Intr-una din zile, in apropierea scolii, a vazut o multime de ciori. Era nedumerita de ce se agitau si croncaneau asa de mult. S-a apropiat si a vazut ca acestea se chinuiau sa ridice inapoi in cuib un pui de cioara cazut. A stat, le-a studiat si, cand si-a dat seama ca acest lucru este practic imposibil, a gonit ciorile si a luat puiul.

Ajunsa cu el acasa, l-a ingrijit cu multa dragoste luni intregi, pana cand acesta a fost in stare sa zboare si sa se descurce singur.

Ceea ce a impresionat-o tare mult pe bunica a fost faptul ca, timp de multi ani, puiul de cioara crescut de ea, venea in fiecare an, ciocanea in tocul usii si, cateva zile statea in pomul din fata casei, dupa care pleca din nou. Bunica a considerat ca acesta era modul pasarii de a-i multumi pentru grjia purtata.

CLISURA DUNARII (V)

ULTIMA ZI LA MALUL DUNARII

Incet, incet, am ajuns cu povestea si la ultima zi petrecuta in acest colt de tara. Dimineata, am savurat micul dejun si o delicioasa cafea. Dupa micul dejun, am mers impreuna cu gazdele in satul vecin pentru a cumpara peste proaspat pescuit. Nu puteam pleca de la Dunare fara peste.

Destul de repede am ajuns la familia care vindea peste. Abia venisera de la pescuit, asa ca aveam de unde ne alege: crap, somn, stiuca si salau. Am ales cate unul din fiecare specie, am asteptat sa ni-l curete, dupa care am pornit spre pensiune, unde gazda ni l-a pus in congelator pana in momentul plecarii.

Eii, peste cumparasem, asa ca acum incepea marea provcare. Avand in vedere ca afara erau in jur de 23-24 grade, iar noi aveam de parcurs aproape 400 km, trebuia sa ne vina o idee de a-l transporta fara sa se strice. Zis si facut: am pornit spre Moldova Noua in cautarea unui recipient destul de mare (pestii aveau cam 3 kg fiecare) in care sa putem pune pestele si gheata. Am intrat in magazine si magazinase, poate-poate gasim ceva adecvat. Deja ma gandeam ca trebuie sa renuntam la el, insa, pe drumul de intoarcere am vazut un “Penny”. Am intrat si…….bucurie: am gasit un bidon de muraturi si pungi termoizolante. Pestele a incaput in butoi la marele fix.

Odata ajunsi la pensiune, cu regret in suflet ca timpul petrecut acolo a fost atat de scurt si trebuie sa plecam, am inceput sa facem bagajele. Ne-am luat ramas bun de la gazde, nu inainte de a rezerva un bungalou pentru primavara, si am pornit la drum. O mica parte din drum, am fost “insotiti” de nava turistica ce plimba zilnic turisti de la Viena la Sulina si retur.

Prima oprire a fost la benzinaria din Orsova, de unde am luat pungi cu gheata pe care le-am rasturnat in butoiul cu peste, dupa care am pornit la drum, directia: ACASA.

Acestea au fost cele 5 zile de la Clisura Dunarii.