Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (III)

 Rugându-se Maicii Domnului la plecarea în călătorie, la întoarcere găsea candela nestinsă

Ne-a spus nouă (lui Ioan şi lui Sofronie) Avva Dionisie, preaiubitul şi păzitorul de vase al bisericii din Ascalon, despre Ioan Sihastrul, zicând: „Mare era bărbatul acela pentru veacul cel de acum, prin viaţa lui, şi lui Dumnezeu foarte plăcut. Şi vieţuia în hotarele satului Sehustra, care era departe de Ierusalim, ca la 20 de stadii. Şi avea stareţul în peştera sa icoana Preacuratei, Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ţinând în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Dumnezeul nostru. Și starețul acesta, când vroia să se ducă undeva, ori în pustie departe, ori la Ierusalim, ca să se închine cinstitei Cruci şi la mormântul lui Hristos şi să cerceteze locurile Sfinte, sau la muntele Sinaiului, ca să se roage, sau la Sfinţii Mucenici ale căror moaşte se aflau departe de Ierusalim, căci îi plăcea stareţului să dea cinstire sfinţilor. Mergând uneori în Efes, la mormântul Sfântului Evanghelist Ioan, uneori la Sfântul Teodor, în Evhaita, iar uneori la Sfânta Tecla, în Seleucia Isauriei, alteori la Sfântul Serghie, în Sarafas, uneori la unul, iar alteori la alt sfânt. Oricând se ducea, îşi pregătea în peştera sa candela, înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi o aprindea, precum îi era obiceiul. Apoi, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu ca să-i îndrepteze paşii pe calea cea bună şi, privind icoana Născătoarei de Dumnezeu, grăia: „Preacurată Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, pentru că plec în călătorie îndepărtată, întru care multe zile am să zăbovesc, Tu singură să ai grijă de candela Ta şi nestinsă să o păzeşti până ce mă voi întoarce, după a mea rugăciune. Căci eu având ajutorul Tău, împreună-călător cu mine, mă duc pe drumul meu, la care m-am gândit”. Acestea zicându-le către sfânta icoană, se ducea pe drumul său şi zăbovea uneori o lună, alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase.

Şi, întorcându-se, afla întotdeauna candela plină, arzând precum o lăsase şi niciodată n-a aflat-o pe ea stinsă. Şi încă ne-a spus nouă Dionisie, Preotul, că acest părinte Ioan, umblând odată în hotarele satului aceluia, unde era peştera lui, a întâlnit un leu mare, mergând în calea lui, la un loc strâmt, între două şiruri de spini, cu care locuitorii îşi îngrădeau ţarinile lor. Şi atât de strâmtă era calea aceea, încât abia putea să treacă printre acei spini, un om mergând pe jos şi nepurtând nimic cu el. Şi, când amândoi s-au apropiat unul de altul, stareţul nu-i da cale liberă leului, nici leul nu putea să se întoarcă din cale, din cauza strâmtorii locului şi nici să treacă ei unul pe lângă altul nu era cu putinţă. Şi leul văzând pe plăcutul lui Dumnezeu că nicidecum nu vrea să se întoarcă, ci să treacă pe calea ce era înainte, a stat de-a stânga stareţului, pe picioarele cele din spate şi pe gardul acela, cu greutatea trupului său, lărgindu-l puţin. Şi a făcut Sfântului cale liberă şi a trecut pe lângă leu, atingându-se cu spatele lui de pieptul lui.

La acest avvă Ioan a venit un frate şi văzând că în peştera lui nu se afla nimic, i-a grăit lui: „Cum petreci aici, avva, neavând cele de trebuinţă pentru viaţă?”. Bătrânul ia

răspuns: „Fiule, peştera aceasta este neguţătorie duhovnicească; dă şi ia. Dă lucru de mână şi ia cele trebuincioase”. Şi aşa, acest plăcut al lui Dumnezeu Părinte, vieţuind în pustniceştile sale nevoinţe şi osteneli ani îndestulaţi, s-a dus la Domnul şi s-a numărat în ceata Sfinţilor, celor ce stau înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Unuia în Treime, Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin (Proloage 19 iunie).

 

 

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (II)

 O fetiţă infirmă se roagă Maicii Domnului care, arătându-i-se, o vindecă

Într-o cetate, care se chema Ancona, era o fetiţă infirmă, bolnavă de picioare. Închinându-se Maicii Domnului, s-a rugat ei din toată inima s-o tămăduiască. Şi, arătându-i-se, a tămăduit-o pe ea (115, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Rugându-se şi aducând un dar Maicii Domnului, s-au izbăvit de ciumă

Cândva, o cetate ce se chema Evorul, a fost cumplit bântuită de ciumă încât aproape se pustiiseră din cauza mulţimii de oameni care muriseră. Un meşter din acea cetate a făcut un chivot de argint după închipuirea cetăţii pe care, aducându-l la biserică, l-a dăruit Maicii Domnului. Căzând la pământ şi rugându-se Preasfinţiei sale din toată inima, ca în loc de argint să le dăruiască lor sănătate şi să-i izbăvească de ciumă, într-adevăr după aceea s-a izbăvit cetatea de ciumă (116, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Prin rugăciunile Ei, Maica Domnului îndepărtează pe îngerul pedepsitor

Odinioară, Roma era bântuită de o cumplită molimă de ciumă. Romanii s-au rugat Maicii lui Dumnezeu, să le vină în ajutor şi să-i izbăvească de aceea moarte îngrozitoare şi au purtat icoana ei împrejurul cetăţii. În acea vreme, pe zidul cel vechi al lui Adrian împăratul, s-a văzut un tânăr voinic, foarte luminos, băgând sabia în teacă, care peste tot era udă de sânge. Acela a fost un înger în chip de ostaş care, pentru rugăciunile poporului făcute către Maica Preacurată, a contenit a mai omorî pe oameni cu ciumă. Aceasta a arătat-o prin băgarea sabiei în teacă (124, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925)

 

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (I)

 Maica Domnului asculta antifoanele care i se cântau în biserică în cinstea ei

O femeie evlavioasă, care se chema Maria din Tarascon, fiind într-o cetate, care se chema muntele Pesulanului, a mers la biserică să se roage lui Dumnezeu. Când a început să se roage lui Dumnezeu în aceea biserică, tocmai se cântau antifoanele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. În acea clipă i s-a arătat ei Maica lui Dumnezeu, şi a văzut-o ascultând antifoanele până la sfârşit, după care faptă, iar s-a înălţat la cer (112,Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Îngerii cântau laude în cinstea Maicii lui Dumnezeu, împreună cu oamenii

Era în Franţa o cetate care se chema Svesion. De ziua Adormirii Maicii Domnului, călugării făceau utrenia într-un munte din apropierea acelei cetăţi, unde vieţuise mai înainte un sihastru. În acel timp, oamenii au auzit cum îngerii cântau foarte frumos antifoanele închinate spre lauda Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu (113, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

În timp ce prin cântări o lăudăm pe pământ, Preasfânta Maică, în cer, se roagă pentru noi

În Marsilia a fost o femeie evlavioasă, care mergea la biserică să cânte la Sfânta Slujbă. Când a început în biserică a se cânta antifoanele spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, femeia aceea a văzut pe Preacurata Fecioară stând înaintea luiHristos, Fiul său, şi căzând înaintea Lui, se ruga pentru oameni (114, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Ocrotirea Maicii Domnului

 Cercetarea Maicii Domnului (V)

Vestitul talhar Emanuil se tragea din satul Kalikratis. Din frageda varsta se dedase la furturi. Nu cruta nici pe turci, nici pe crestini. Pentru a-si arata barbatia, nici el nu s-a lipit de alti talhari si nici nu i-a primit pecei care vroiau sa i se alature. Turcii pusesera un mare pret pe capul lui. A trecut prin multe primejdii, inprastiind durerea, nefericirea si moartea peste tot pe unde trecea. La sfarsit a aruncat ancora la limanul linistit al Maicii Domnului, adica in Sfantul Munte. Bunul Dumnezeu, vazand ravna si vointa cea buna a lui Emanuil, hotarse altceva pentru el, caci nu voia moartea pacatosului.

Timp de cinci ani a mers din manastire in manastire, chinuit fiind de mustrarile constiintei. Dar nu se putea hotari inca sa devina monah. Isi dorea mai mult sa se intoarca in “lume”.

In spatele Schitului Sfanta Ana, in partea de nord-vest, exista sapata intr-o stanca o pestera mare, cu o deschidere larga in fata. Acolo s-a adapostit Emanuil, caci iubea atat de mult aceasta pestera, incat s-a hotarat sa nu o mai paraseasca niciodata. Traia in singuratate, rugandu-se lui Dumnezeu si Maicii Domnului sa-i slobozeasca din “pantecele iadului” sufletul pe care il pierduse cu multi ani in urma. Toata averea lui era un ulcior, o cruce sculptata, daruita de un oarecare monah, si o icoana de hartie a Maicii Domnului. In sihastria lui, in pestera cea umeda, unde era biciuit iarna de zapada care intra prin deschizatura larga a pesterii, se lupta sa-L gaseasca pe Dumnezeu cel “Necunoscut” si sa-si mantuiasca sufletul.

In fiecare zi pronea pe jos din pestera lui indepartata pana la Schit si statea la slujba de dimineata. Intotdeauna ajungea primul in biserica. Restul zilei, hranindu-se doar cu putina paine si apa, si-l petrecea curatand cararile de vreascuri pentru a le inlesni inchinatorilor drumul sau cladind ziduri de piatra pe marginea prapastiilor si se ruga in taina Maicii Domnului. Se silea sa dobandeasca un loc in sanul Nemarginitei Iubiri a Domnului. Se imbraca inca in haine mirenesti, dar avea cugetarea ascetica a fericitei vieti pustinicesti.

Intr-o zi a venit la biserica Schitului inainte de Sfanta Liturghie. In curte erau adunati cativa monahi batrani. Acolo Maica Domnului si-a intins mrejele ei pentru a prinde pestele de pret si blandul porumbel, pe Emanuil, pentru a-l baga in Imparatia Fiului ei.

Batranii, de indata ce l-au vazut, i-au spus:

-De ce, Emanuil, desi traiesti printre noi, inca te mai imbraci in hainele lumesti? Este timpul sa lasi imbracamintea mireneasca si s-o iei pe cea monahiceasca.

Emanuil insa nu a raspuns. A intrat in biserica si s-a asezat la locul sau. Pe toata durata slujbei de dimineata s-a luptat cu inima lui asemenea Patriarhului Iacov. Auzea chemarea “lumii” inlauntrul sau, dar si vocea “chemarii de sus”. Inlauntrul sau era furtuna, iar el se lupta singur, ca un corabier pe nesfarsitul ocean al inimii lui.

Atunci s-a petrecut minunea Maicii Domnului, care i-a risipit indoielile. Nu a vazut un lucru minunat, nu a vazut-o nici pe Maica Domnului si nici nu a auzit cuvintele ei, dar ca si Sfantul Grigorie Palama si Cuviosul Siluan, spunea:”Am simtit inlauntrul meu minunea. Inima mea a simtit prezenta Maicii Domnului, am simtit oschimbare in inima mea. Maica Domnului a vorbit inimii mele. Acolo, in inima se iau marile hotarari si se fac afierosiri vesnice.inlauntrul meu am auzit vocea lina a Maicii Domnului care imi spunea:”Cu adevarat, Emanuil, de ce sovaiesti?Asculta sfatul batranilor! Priveste, esti deja in varsta! Ti-a albit si barba. Unde sa te duci? Nu vezi cum iti poarta de grija dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana cu Sfanta lor Fiica, Maica lui Dumnezeu? Aminteste-ti ca ei nu te lasa sa pleci de aici si nu doresc sa te indepartezi de acest loc!”

Atunci Emanuil a iesit din biserica si a raspuns batranilor:

-Raman aici! Primesc sfatul vostru.

Cand a primit tunderea monahala, s-a terminat si epitimia lui si putea de acum sa participe la impartasirea Sfintelor Taine. S-a nevoit in pestera neprimitoare si umeda pana la moarte (1888), fiindca a iubit patimirea de buna voie, si a imbracat schima monahala, primind numele tatalui Maicii Domnului, Ioachim. A avut un sfarsit cuvios.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

MFC-ROSU

Splendoare roșie

sursa foto: arhiva proprie.

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei "Intre vis si realitate".

Minunile Maicii Sale (VIII)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

 Maica Domnului salvează de la moarte pe femeia amestecătoare de sânge şi ucigaşă

În Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit care, socotind cum că viaţa aceasta vremelnică trece ca un vis, a hotărât să se depărteze de lume pentru ca să-şi caute de mântuirea sufletului său. Învoindu-se cu soţia sa şi cerându-i iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe care îl făcuse cu dânsa şi s-a dus într-altă parte, într-un loc liniştit. Şi acolo, trăind cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile lăcaşuri.

Iar femeia rămânând în casă numai cu copilul, îl iubea peste fire, ţinându-l în braţe mai toată ziua şi toată noaptea şi într-una îl dezmierda si îl săruta. Și nu numai cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse mare, bărbat desăvârşit, ca o maică neînţeleaptă, dormea împreună cu dânsul, ca pe vremea când era copil mic şi nu se gândea, nefericita, ce alunecare mare putea să-i vină printr-însul.

Din neluarea aminte a ei, cum şi din îndemnarea diavolului, a căzut în păcat cu dânsul, ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de fiul ei, a ajuns într-aşastare de mâhnire, că voia să se omoare. Însă gândind la mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat deodată la Domnul cel preaîndurat. Şi din acel ceas n-a mai făcut nimic în casă, ci toată vremea a petrecut-o cu posturi, cumilostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot sufletul.

Iar după ce a venit vremea naşterii, ducându-se într-un loc ascuns al casei sale a născut, şi ca să nu se afle ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de necurăţenii unde a murit. Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre acest fapt. Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi făcuse ei până atunci, ci s-a hotărât ca s-o ruşineze şi înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească, pentru ca astfel din multă mâhnire să moară nepocăită.

Prefăcându-se, preaînrăutăţitul, cum că ar fi duhovnic înţelept, înainte văzător al inimilor omeneşti, învăţa pe popor. Şi pentru ca să se creadă cuvintele lui, a descoperit multe omoruri şi furturi, cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la evlavie şi ţinea la el nu numai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar judecătorii cetăţii. Iar într-o zi, a zis el către aceştia: „Preacinstiţi boieri! Eu vreau să vă povestesc astăzi, mari şi înfricoşate lucruri şi mai ales despre o păgânească faptă fără de lege şi cu totul necuviincioasă, care s-a făcut în cetate, atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat Dumnezeu focca să ardă toată Roma, după cum odinioară Sodoma şi Gomora, pentru că aici s-a făptuit mai mare şi mai urâtă păgânătate, decât cele ce s-au făcut acolo. Aflaţi dar, că cutare femeie (şi i-a zis pe nume), care pentru făţărnicia şi evlavia ei cea mincinoasă o socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut un copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o faptă ca aceasta”.

Acestea auzind, cei ce erau de faţă n-au crezut, ci s-au împotrivit, zicând că spune minciuni, pentru că femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea de ea. Atunci vrăjmaşul, dovedind învinuirea cu jurământ, a zis: „Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi pe femeie aici să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi mincinos din noi doi, să fie ars de viu”.

Judecătorii chemând de faţă pe cea învinuită, i-au zis: „Doamnă, ştii că proorocul acesta pe care l-a trimis Dumnezeu în acestă vreme pentru mântuirea noastră, te învinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă. Dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar dacă nu, dovedeşte-l pe dânsul ca pe un pârâş mincinos”.

Iar femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a răspuns: „Preaînţelepţi judecători, daţi-mi un termen de câteva zile, spre a putea răspunde la o învinuire ca aceasta; căci zice înţeleptul Solomon: „Să nu răspundă cineva degrabă la mare întrebare, ci mai întâi bine de tot să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se cuvine”. Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.

Ieşind de la judecată, s-a dus la casa ei; şi neavând la oameni nădejde, ci numai la Dumnezeu, a plâns cu amar. Apoi, ducându-se la Arhiereul de atunci, Lucian cu numele, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatul său cu atâta zdrobire de inimă şi cu atâtea lacrimi, încât s-a minunat Arhiereul şi i-a zis: „Îndrăzneşte fiică, spre mult Înduratul şi Milostivul Dumnezeu, căci mai mare este milostivirea Lui, decât toate fărădelegile tale; că el n-a urât pe Pavel prigonitorul, nici pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Și nu numai că i-a iertat, dar și cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a aşezat. Roagă-te dar, cu lacrimi, Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci Ea este nădejdea cea mai temeinică a celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare şi fiindcă termenul de judecată este scurt, nu-ţi dau alt canon decât să te rogi neîncetat cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi şi cu rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor tale”.

Din nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea, cu o mare nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, s-a întors la casa sa. Închizându-se într-o cămăruţă deosebită - plângând toată săptămâna, nemângâiată şi bătându-şi pieptul, ochii şi mâinile le ţinea înălţate către cer, iar inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, rugându-se ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era ameninţată şi să nu fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a întregii cetăţi. Şi fiindcă se ruga din toată inima, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi, a auzit-o îndată Ajutătoarea cea grabnică a celor ce în primejdii sunt fără de ajutor.

Când a venit ziua hotărâtă şi a plecat, mergând cu slujnicele şi cu rudeniile sale la divan, însăşi Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună cu dânsa a călătorit, până la priveliştea aceea. Iar începându-se judecata, au zis judecătorii către cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică diavolul): „Iată, părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai clevetit-o, zicând despre ea că ar fi făcut acele ruşinoase şi nelegiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă pe dânsa faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin arderea cu foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât. Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos - după lege - să primeşti tu asemenea pedeapsă”. Însă clericul uitându-se lung la femeie, se mira, şi nu putea să vorbească nicidecum. Atunci i-au zis judecătorii: „Ce stai aşa nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti pe dânsa după cum făceai mai-nainte?”. Răspuns-a duhovnicul: „Această femeie nu este amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci una dintre cele mai îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din fiicele Ierusalimului. Şi mă tem să o spun cine este şi nu pot să o mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este şi o acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este cum a fost înainte, ci alta asemenea ei, însă cu totul schimbată”.

Şi aşa, mincinosul fără să vrea a spus adevărul, căci în acel ceas femeia nu mai era păcătoasă ca mai înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt. Acestea auzindu-le ei, s-au însemnat cu semnul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină, neputând blestematul suferi puterea ei, s-a făcut ca un fum şi a pierit din mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi din acel timp au respectat-o mai mult şi au avut către dânsa mai mare evlavie. Iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se cuvenea, tot restul vieţii sale şi l-a petrecut cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, spre ruşinarea urătorului de bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat. Amin (39, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (VII)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

Maica Domnului se roagă pentru iertarea unui ostaş desfrânat

Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase şi să se pocăiască de păcatele lui. Înduplecându-l pe dânsul buna lui soţie, postea cele 14 zile de la începutul lunii august în cinstea Preasfintei, cum şi toate ajunurile praznicelor ei, nemâncând în aceste zile decât apă şi pâine, şi numai o singură dată, tocmai după al nouălea ceas.

Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei, zicea cu evlavie închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le ştia.

Într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eliusa, adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe care i-a arătat-o Cel Mult-milostiv, ca să se umilească inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut. Căci uitându-se la Pruncul Cel Atotstăpânitor, a văzut că era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul acela.

Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică privelişte, a plâns cu amar; şi rugându-se Preasfintei, a zis acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi Stăpână! Milostiveşte-te spre mine cel necredincios şi ca o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul”. Atunci a auzit un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el , auzind aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se, zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor, roagă-te pentru mine, căci mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta zicând către Domnul: „Fiul meu Preaiubit, miluieşte pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a răspuns: „Să nu mă superi pentruacesta o! Maică, pentru că nu este vrednic de iertare”. Preasfânta a zis: „Fiul meu preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea de Maică, cu care Те-am hrănit şi Те-am alăptat şi lasă-i acestuia fărădelegile lui”. Răspuns-a El, zicând: „Pe bună dreptate, o!Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc Maica milostivirii”. Răspuns-a iarăşi Hristos: „Să nu te osteneşti, căci nu Te ascult pe Tine pentru acesta; adu-ţi amintecă şi Eu m-am rugat Tatălui Meu de trei ori, în vremea patimii, că de este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”.

Când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel preacurat ca să I se închine, pentru ca să silească - cu chipul acesta al smereniei - milostivirile Iubitorului de oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat, căci văzând-o că s-a aplecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a zis El: „Fiindcă în lege este scris, să cinstească fiecare pe tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea Ta”. Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca semn al dragostei să se apropie să-mi sărute rănile Mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! Minune! îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alte iarăşi asemenea, până ce le-a sărutat pe toate şi toate desăvârşit s-au vindecat.

Încredinţându-se de iertarea sa, mulţumind Domnului şi pururea FecioareiMaicii Sale, s-a dus la casa sa şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a înapoiattuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat multă milostenie. Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi, în care era viaţă de obşte. Şi s-a săvârşit, cu fapte bune, întru Iisus Hristos - Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin(35, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (VI)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

Maica Domnului primeşte pocăinţa Iui Teofil, cel ce s-a lepădat de Hristos

Pe la anul 537, după venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se afla în Eparhia Ciliciei un episcop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor, Teofil cu numele. El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile bisericeşti cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât toţi erau mulţumiţi. Iar după ce a murit Episcopul, a alergat tot poporul la Mitropolit, cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care era bărbat vrednic şi cu fapte bune, după cum am arătat.

Acesta însă ca un om smerit ce era, auzind de cererea poporului, n-a voit să primească nicidecum. Atunci Mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonit pe un altul, căruia i-a zis să-l iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a petrecut Teofil astfel în slujba sa multă vreme, cu fapte bune şi frumoase.

Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până într-atât asupra lui, încât noul Episcop l-a urât foarte şi în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui. Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus într-o stare de grozavă amărăciune, întărâtare şi mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost şi din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul Episcop, care ocupa acest loc de mare demnitate, numai datorită faptului că el - Teofil - nu voise să-l primească.

Acestea, cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a biruit, înduplecându-l să facă Episcopului o vrăjitorie, ca să-l primească iar în slujba lui cea de dinainte.

Fiind în acea ţară un oarecare vrăjitor mare, s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face orice îţi va zice el. Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să nu faci Cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea”. Teofil, fiind biruit de mânie, a primit ca un ticălos. Urcându-se într-un loc pustiu, vrăjitorul a început a face vrăjile lui, strigând pe draci, care îndată s-au adunat, mulţime nenumărată. Şi venind mai-marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.

Atunci a zis vrăjitorul către Teofil: „Închină-te domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavol: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către Episcopul său şi l-am adus la tine ca să-l ajuţi”. Diavolul a răspuns: „Dacă se va lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa, cum că se leapădă de Fiul Mariei şi să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă”.

Atunci Teofil, îngâmfat de slava deşartă a lumii acesteia, sau mai bine zis, îndemnat de acel duh începător al mândriei, a primit şi, ca un fără de minte, a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu diavolul. Şi iscălind scrisoarea, a dat-o vrăjmaşului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut cu toate duhurile rele.

A doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i s-a făcut, i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă. Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la Episcop, l-a îngrozit şi l-a ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Înălţându-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mândru. Şi se temeau toţi de el, şi-l respectau, iar mai mult decât toţi îl cinstea Episcopul.

Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca să se lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-şi în sine şi socotind adâncul pierzării în care s-a cufundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! Cum m-am rătăcit, ticălosul, şi ca un nebun m-am făcut rob al diavolului, pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar oare cum nu am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am lipsit - şi nu m-am gândit la Înfricoşata Judecată a Împăratului Ceresc, Care mă va arunca în focul cel veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte!

Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: „Vai ţie, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău? Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghearele diavolului? Vai mie, ticălosul! Mai bine s-ar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să mă ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul şi Mântuitorul meu!

Acestea şi mai multe altele zicând, i-a venit puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă şi, ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar şi suspinând din adâncul inimii. Mărturisindu-şi cu glas mare fărădelegea lui, se ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.

A petrecut 40 de zile acolo, rugându-se, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vreo supărare. Şi după 40 de zile, adormind puţin, a văzut în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care i-a zis lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul Meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?”. Iar acela cu lacrimi i-a răspuns: „Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu, însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi nemăsurata iubire de oameni; căci pentru păcătoşi a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină milostivire. Cred cu tărie că mica mea pocăinţă şi marele tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Rogu-te dar, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc ţie, Doamna mea, cum că prin pocăinţa mea cea bună, să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească, şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi - va împlini milostivirea Preabunului Stăpân, Care pentru păcătoşi şi-a vărsat sângele Său cel preascump. Şi de Acela de Care, ca un nebun, m-am lepădat, pe Acela din toată inima Îl mărturisesc şi Îl cred Dumnezeul şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, să-mi dai ajutorul Tău”.

Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăşi, din tot sufletul, mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa ta şi îţi iartă fărădelegea; sârguieşte-te până la sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta”.

Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie, atotputernică Stăpână, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul, zapisul meu cel nebunesc, spre încredinţarea iertării mele. Pentru că acest zapis mă întristează şi mă necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghearele vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”. Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.

Trezindu-se plin de bucurie Teofil şi rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din nou Prelăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris cu însăţi mâna ta”. După care îndată deşteptându-se a văzut că zapisul cel scris şi iscălit de el, era în mâinile lui!

Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită şi puterea cea neasemănată. De aceasta înştiinţându-se Episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.

Mutându-se din această viaţă, şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în biserică, chiar înaintea icoanei preasfinte a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său. Şi pentru marea lui nevoinţă şi pocăinţă, cum şi pentru faptele lui bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru slava lui Dumnezeu şi a Maicii Lui de către cinstitele lui moaşte. Acestă mărturisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de faţă şi a mărturisit pentru ca să ştim, noi păcătoşii, cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi mijlocitoarea noastră.

Pentru ale cărei rugăciuni, o, de ne-am învrednici fericirii celei cereşti. Amin (24, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990)

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (V)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (IV)

 Maica Domnului salvează pe cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare

În părţile Italiei era un boier oarecare, cu numele Carol, care cheltuia averea sa pentru desfătări, îndulciri, şi desfrânări trupeşti; şi, în puţină vreme sărăcind şi nemaiavând de cheltuială ca să petreacă în galantomie şi cu răsfăţare ca mai-nainte, s-a întristat şi amărât până într-atât încât zicea, ca un deznădăjduit, cuvinte de hulă.

Iar într-una din zile s-a dus într-o pădure să afle vreun vrăjitor, pe care să-l întrebe dacă nu ar putea diavolul să-l îmbogăţească. Umblând, l-a întâmpinat pe el diavolul în chip de ostaş, şi i-a zis lui: „Eu sunt acela pe care îl cauţi. Dacă vei primi să-mi faci zapis scris cu sângele tău, cum că te împreunezi cu mine, şi te lepezi de credinţa ta, eu îţi voi da toate bunătăţile lumii acestea, şi îţi voi face toate voile tale, şi vei avea atâta mulţumire încât nu va fi altul asemenea ţie”. Ticălosul acela, îmbătat de dorul iubirii de deşertăciuni, a primit ca un deznădăjduit ce era şi a scris cele împotriva botezului, adică s-a lepădat de Hristos şi s-a împreunat cu diavolul, care i-a şi dat desfătări şi bunătăţi vremelnice, după cum i s-a făgăduit. Şi lua parte la toate petrecerile lui, mergând după el în chipul ostaşului şi săvârşind toate poftele lui. Iar odată, trecând ticălosul acela pe lângă o biserică, şi întorcând ochii către ea, a văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu. Şi aducându-şi aminte de fărădelegile lui, a suspinat cu amar şi l-a durut inima lui. Atunci diavolul, lovindu-l cu un toiag, atât de tare încât s-a înnegrit carnea lui, i-a zis: „Păzeşte-te de-acum înainte, să nu mai îndrăzneşti ca să priveşti la icoana Fecioarei Maria, pentru că ea mi-a făcut mie multe pagube, şi pe mulţi i-a luat din mâinile mele, căci dacă te voi mai prinde vreodată că întorci ochii către dânsa, îţi voi da aspră moarte, păgubindu-te de bunătăţile vieţii celei de acum, iar sufletul tău îl voi lua cu mine în munca cea veşnică”.

Acestea auzindu-le ticălosul, a rămas foarte întristat, nu atât pentru rănile trupului, cât pentru moartea sufletului. Şi socotind cum ar face ca să scape de robia aceasta, zicea în gândul său: vrăjmaşul singur a mărturisit, cum că Preasfânta Fecioară a luat pe mulţi din mâinile lui; poate se va milostivi şi spre mine darul ei, ca o Maică a lui Dumnezeu Celui întru tot milostiv. Acestea le gândea el, iar vrăjmaşul, necunoscând cele ascunse ale inimii lui, l-a trecut pe lângă altă biserică, pentru ca să vadă dacă îi ascultă porunca. Şi acela văzând uşa deschisă, a alergat cu sârguinţă şi intrând înăuntru a căzut la pământ înaintea preacinstitei icoane a Maicii lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul şi strigând acestea din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi: „Stăpână şi Doamnă a lumii! Apucă înainte şi mă izbăveşte din mâinile diavolului. Multă este puterea ta, împărăteasă a toate, arat-o şi spre mine cel de trei ori ticălos; Mare este milostivirea Ta, milostiveşte-te şi spre mine cel nevrednic. Nemăsurată este mila Ta, miluieşte-mă şi pe mine, ticălosul”.

Acestea şi altele multe zicând, vrăjmaşul de mânie făcea multă tulburare, afară din biserică. Însă după o bucată de vreme a strigat, zicând: „Eu mă duc, necredinciosule, pentru că mă goneşte puterea Fecioarei, dar păstrez zapisul tău, şi atunci când Fiul ei va face judecată ca să judece lumea, ca un drept judecător, te va da pe tine în mâinile mele, fiindcă de bună voie te-ai lepădat de credinţa ta”. Acestea zicând vicleanul, a pierit, iar Carol cu mai multe lacrimi şi mai cu dinadinsul se ruga către milostiva Maică a Preamilostivului Dumnezeu, cerând milostivire şi iertare. Aşadar, au urmat trei zile plângând cu amar, din inimă, şi zicând cuvinte atât de dureroase şi cu aşa plângere, încât parcă şi pietrele lăcrimau.

Şi aşa, de multă osteneală şi de bătăile în piept pe care le suferise, a obosit. Şi puţin adormind, a văzut în vis pe Preasfânta care i-a zis lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul meu, ce voieşti dar acum aici, în casa mea?”. Iar el i-a răspuns cu smerită vorbire şi cu lacrimi, zicând: „O! Preaslăvită Maică a milostivirii, pentru cine S-a răstignit Fiul tău cel cu totul milostiv şi cu totul îndurat? Pentru cei drepţi sau pentru cei păcătoşi? Iar eu, deşi mare fărădelege am făcut, însă tâlharul, desfrânata, desfrânatul şi alţii mulţi mă îndeamnă să îndrăznesc, pe care pentru nemărginita lui milostivire i-a miluit. Care nu Te-au avut pe Tine solitoare şi mijlocitoare Maica lui cea preadulce, şi totuşi nu le-ai încuiat lor milostivirile cele iubitoare de oameni. Şi pe mine, care am îndrăzneala Ta, oare mă va primi? Milostiveşte-te spre mine, Stăpâna mea, că toate le poţi câte le voieşti şi orice vei cere de la Fiul şi Dumnezeul tău primeşti negreşit, fiindcă te-a făcut pe tine mijlocitoare a păcătoşilor”.

Atunci Stăpâna i-a zis: „Fiindcă ai urât fărădelegea ta şi te căieşti din toată inima, te primesc pe tine şi te întorc la Fiul meu. Dar să nu te arăţi nemulţumitor pentru darul acesta aşa de mare, ci să faci lucruri vrednice de pocăinţă”.

Iar acela mulţumindu-i cu prisosinţă, a răspuns: „Stăpâna mea şi Doamnă slăvită, toate îţi sunt cu putinţă ţie; fă-mi mie şi darul acesta spre încredinţarea iertării mele: Porunceşte să-mi întoarcă vrăjmaşul zapisul acela viclean, cel scris cu mâna mea, ca să nu mă înfricoşeze, cum că vrea să-l aducă la ziua Judecăţii, Dreptului Judecător. Cunosc cum că nimic nu este cu neputinţa la tine, ca o Maică a Atotputernicului Dumnezeu, poţi să iei şi scrisoarea aceea cu totul nebunească, pentru ca să se smerească desăvârşit vicleanul şi să nu aibă nici o nădejde asupra mea”. Răspuns-a lui Stăpâna: „Întru slava Fiului şi Dumnezeului meu, facă-se ţie şi aceasta”. Acestea zicând, i s-a părut lui cum că a auzit în văzduh glasuri, zicând: „O! Stăpână, ca o Maică a dreptăţii ce eşti, să nu faci nedreptatea aceasta, ca să iei pe acela care a mărturisit cu zapisul lui cum că este al meu”. Iar ea a zis: „Vrăjmaşule al adevărului, totdeauna eşti mincinos, însă acum ai spus adevărul, cum că sunt Maica dreptăţii şi pentru aceasta voi face dreaptă judecată, luând zidirea Fiului meu din mâinile tale, căci cu nedreptate este ca să o stăpâneşti tu, cel străin”.

Aceste auzind Carol, s-a umplut de bucurie şi veselie, din care pricină deşteptându-se, a văzut cu mirare cum că n-a fost vis, ci se afla în mâinile lui zapisul cel scris de el. Câtă veselie socotiţi că a fost în ziua aceea, nu numai pentru el, ci şi pentru toţi aceia care au auzit şi văzut zapisul acela. Toţi s-au minunat de nemărginita milă a Stăpânului şi de puterea cea neasemănată a prealăudatei Fecioare.

Vestea aceasta s-a dus în multe cetăţi şi oraşe. Şi după ce a auzit şi Preasfinţitul Leon, care în vremea aceea era Arhiepiscop în Roma, a trimis oameni de au adus pe Carol. Şi văzând scrisoarea aceea, a poruncit să se facă în biserica de obşte, slujbă spre mare mulţumire Maicii lui Dumnezeu. Şi au săvârşit praznic cu mare veselie şi mulţi care trăiau în felurite fărădelegi şi în desfrânări erau afundaţi, s-au pocăit din tot sufletul, nădăjduind cum că prin rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu vor dobândi iertarea păcatelor. Iar Carol, făcându-se călugăr, a făcut roade vrednice de pocăinţă după cum i-a poruncit Doamna noastră, şi prin darul ei s-a învrednicit de cereasca fericire. Pe care, să dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim prin rugăciunile Ei şi ale tuturor Sfinţilor. Amin (23, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (IV)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (III)

 Maica Domnului salvează pe nestorianul care a hulit-o

În vremurile de demult, în părţile Siriei vieţuiau mulţi pustnici, pentru că fiind locul călduros, puteau să postească, petrecând în neagoniseală şi foarte multă strâmtoare.

Pe vremea aceea era, între alţii, un pustnic îmbunătăţit şi scump cu viaţa, Partenie cu numele, care avea obişnuinţă să se ducă de multe ori în muntele Sinai şi să se închine Sfântului Rug, aducându-şi aminte de minunea care s-a făcut acolo, în chipul pururea Fecioarei Maria. S-a dus încă şi până la Marea Roşie, cântând troparul lui Ioan Damaschin: „În Marea Roşie, chipul Fecioarei celei neispitite de nuntă s-a scris oarecând”, şi celelalte.

Ducându-se de mai multe ori acolo, odată a văzut un mort care zăcea pe malul mării; şi milostivindu-se de jalnica lui înfăţişare, a făcut rugăciune preafierbinte, cu lacrimi, către Domnul, ca să-i ajute mortului aceluia, prin rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Pe când se ruga, deodată a văzut pe mort că s-a sculat şi s-a închinat, zicând: „Mulţumescu-ţi ţie, sfinte al lui Dumnezeu, că evlavia ta cea multă şi dragostea pe care o ai către Domnul, şi către pururea Fecioara, Maica Lui, nu o foloseşti numai pentru tine, ci şi pe mulţi alţii ai slobozit de moartea cea sufletească, după cum şi pe mine nevrednicul”. Auzind acestea Partenie, i-a răspuns: „Te jur pe tine cu numele aceleia care este Doamna lumii, să-mi spui cine eşti şi ce folos ai aflat?”. Iar acela a răspuns: „Robule al lui Dumnezeu, cu cuviinţă este ca să se propovăduiască în toată lumea lucrul acesta minunat, şi mai ales facerea de minune a pururea Fecioarei Maria, adevărata Maică a lui Dumnezeu.

Şi acum ascultă: Eu am fost rătăcit de eresul preapăgânului Nestorie şi când auzeam că se pomenea numele Doamnei de Dumnezeu Născătoare, mă mâniam, şi împotrivindu-mă ziceam că era o mare fărădelege ca să se zică unei femei, Născătoare de Dumnezeu. Odată am plecat pe mare la Ierusalim, şi în corabia în care eram, s-a întâmplat un om evlavios care auzind că sunt nestorian mă sfătuia să las eresul. Iar eu mă împotriveam lui, vrând să dovedesc cu adevărată socoteala mea; şi aşa vorbeam mult cu dânsul, împotrivindu-mă până într-atâta, încât era să ne înjunghiem de atâta ceartă, şi înşişi corăbierii s-au tulburat din cauza noastră. Ei mai întâi ne-au despărţit de vreo două-trei ori, dar mai pe urmă, văzând că nu mai avem pace, nici mergere bună împreună, ne-au lăsat ca doară ne vom omorî, ca să nu le mai facem o supărare ca aceasta.

Luptându-ne aşa, am căzut amândoi în noian, şi ajungând la fund, am văzut o femeie slăvită şi purtătoare de lumină, care l-a luat pe acela de mână, zicându-i: „Fiindcă eşti prietenul meu, deoarece te-ai luptat pentru mine, eu nu te las să te îneci, ci du-te ca să te închini mormântului Fiului meu, după dorirea ta, şi la trei ani să vii la Împărăţia Lui cea Cerească”. Acestea zicând şi ţinându-l de mână, l-a scos la pământul cel uscat, căci marea trăgându-se înapoi s-a despărţit în două părţi, şi nu s-a apropiat de ei. După care Stăpâna a zis către mine: „Iar tu, nebunule, du-te în munca cea veşnică, unde este dascălul tău, satana, să te pedepseşti cu Nestorie, începătorul eresului, şi cu alţii care nu

mărturisesc pe adevărata Născătoare de Dumnezeu şi sunt luptători ai dumnezeieştii întrupări a Fiului meu”.

Zicând acestea, l-a luat pe acela şi nu ştiu ce s-a făcut cu el; socotesc, după cum a zis, să-l fi dus la Ierusalim, iar pe mine m-a acoperit marea, îndată după ce a plecat Fecioara. Şi dracii cei întunecaţi luând ticălosul meu suflet l-au dus la locul cel de muncă în care am văzut mulţime mare de oameni care, muncindu-se cumplit, blestema pe Nestorie, care era pricina muncii lor. Acolo mă chinuiam şi eu până în ceasul în care mi s-a arătat Femeia aceea preaslăvită şi mi-a zis: „Ieşi de aici, pentru rugăciunile robului meu Partenie, şi spune-i lui să nu mai facă niciodată rugăciune pentru vrăjmaşii mei. Iar tu propovăduieşte pretutindenea munca pe care o suferă nestorienii”. Acestea auzindu-le, mi s-a întors duhul meu în trup. Acum îţi mulţumesc ţie, Sfinte al lui Dumnezeu, şi mă rog ţie să mă miruieşti, că mă lepăd de spurcatul eres al nestorienilor, şi mărturisesc pe pururea Fecioara Maria, adevărată Născătoare de Dumnezeu, rugându-mă milostivirii ei să mă primească, pentru rugăciunile robului ei, ca să-i slujesc toată viaţa mea, deşi sunt netrebnic”.

Auzind acestea, Cuviosul Patenie s-a bucurat foarte mult şi ducându-se amândoi la Ierusalim, au aflat pe creştinul cel drept-credincios mai sus amintit; şi plecând împreună în pustie, au slujit câteşitrei Domnului până la sfârşitul vieţii lor, petrecând în sfinţenie. Şi aşa s-au învrednicit de fericirea cea veşnică, pe care şi noi toţi s-o dobândim! Amin (19, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (III)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (II)

 Maica Domnului izbăveşte pe monahul muncit de dracul desfrânării

Un monah oarecare se liniştea în muntele Eleonului. El avea o icoană preafrumoasă a Născătoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. El avea atâta război de la această patimă, că nu-l lăsa nici ziua, nici noaptea şi îl avea atât de biruit, încât se primejduia să cadă şi în faptă. Îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană şi, rugându-se cu lacrimi, se prăpădea sminteala trupului.

Deşi bine vedea vrăjmaşul, cum cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea.

Şi într-o zi stând afară din chilie, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, a văzut cu ochii arătat pe diavolul, căruia îi zise: „Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?”. Şi a răspuns lui diavolul: „Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voiesc să te fac şi pe tine să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă decât aceasta nu am. Însă dacă vei face ceea ce îţi voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”. Iar acela a zis: „Ce voieşti să fac?”. Răspuns-a lui dracul: „Cu înlesnire şi puţin lucru este ceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”. Iar pustnicul, ca un om neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat ca să nu spună altcuiva. I-a zis lui vicleanul şarpe: „Să nu te mai închini de acum icoanei pe care o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu de acum nu te voi mai supăra”. Iar monahul a zis: „Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”. După care dracul, făcându-se nevăzut, monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din două. Și avea mare necaz și scârbă, dar mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel preaviclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică, sau cea mai mare dintre ele.

Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi şi deprins în faptele bune, din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos sufletesc. Şi ducându-se şi monahul cel înşelat, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis lui: „Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mic, ci totdeauna în mai mare primejdie-l prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei celei Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioară. Şi să nu asculţi de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roagă pe Dânsa şi Ea îţi va ajuta, ca să-l ruşinezi pe el. După aceea plecând pustnicul de la Avva şi ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i: „O! Bătrânule rău, oare nu te-ai jurat mie ca să nu spui nimănui orice îţi voi zice ţie? Să ştii că pentru călcarea de jurământ ai să te munceşti, şi eu nu voi înceta până în sfârşit a te ispiti”. Iar călugărul a răspuns: „Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule, ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; dar El îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”. Atunci dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul făcând o iconiţă mică, după chipul icoanei Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut toată viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care să dea Bunul Dumnezeu ca şi noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava în veci, Amin (16, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Castelul Lupilor

 Castelul lupilor

 Zilele de concediu pe anul acesta s-au terminat, insa mai am de povestit despre locurile frumoase pe unde am fost.

Deci, voi continua cu minivacanta de la Hunedoara. Dupa ce am plecat de la Gradinile lui Zoe, despre care am povestit aici, urmatoarea destinatie a fost “Castelul Lupilor”, o frumoasa destinatie aflata la doar 4 km de frumoasele gradini.

Castelul Lupilor dateaza de la anul 1800, fiind construit de cei din neamul Candestilor, un neam foarte bogat care detinea intreaga Tara a Hategului, inclusiv Muntii Retezat. Pentru a-si pastra averile si terenurile, in timpul stapanirii Austro-Ungare, s-au maghiarizat, luand numele de Kendeffy.

Castelul a fost cumparat, in anul 1950 de un miner care lucra in minele de aur de la Gura Varza, pe numele Lupas Todor Nicolae. Dupa colectivizare, stapanirea de atunci a dorit transformarea Castelului in CAP, insa Lupas Todor s-a impotrivit acestei decizii. I s-a dat voie sa pastreze Castelul insa cu conditia sa creasca si sa ingrijeasca 50 de vite si sa darame o parte a acestuia, ramanand doar atat cat sa traiasca si sa se intretina o familie de 4 membri.

Proprietarul de azi al Castelului este nepotul lui Lupas Todor si, in anul 2000, a inceput o munca asidua de cercetare in dorinta de a reconstrui Castelul asa cum a fost odinioara. El a gasit la Cluj doua descendente din neamul Candestilor care i-au pus la dispozitie numeroase fotografii, schite, planuri, etc., dar si numeroase povesti despre acest loc, unde si ele isi petreceau vacantele.

La finalul lucrarilor, vechiul castela fost refacut in proportie de 80%.

Se poate vizita parterul Castelului, dar si crama care este la subsol.

 La parter se afla sufrageria

 

Scara care merge spre crama este in jurul unui gorun vechi de peste 400 de ani si care este semi-viu. Rolul acestuia este de a dezumidifica spatiul.

 

La subsol sunt mai multe incaperi:

-Crama propriu-zisa, cu al ei tavan de sare. Nobililor le placea sa traiasca sanatos, astfel ca, in incaperea unde serveau masa, tavanul era din sare. Astfel, in timpul mesei, aveau parte si de tratament salin.

 

-Camera secreta, era camera unde nu avea acces decat boierul. Acestea venea aici ori de cate ori dorea sa se reculeaga, sa intocmeasca actele secrete. Sigiliul boierului nu parasea niciodata aceasta camera.

 

-Camera in care se afla utilajele pentru facut vinul. Aici se gasesc zdrobitorul, presa de legume si fructe, dar si teascul vechi de la anul 1786.

In curte, se gasesc, in miniatura, case din diferite zone al tarii, formand “Satul romanesc”, dar si locuri care vrobesc despre mestesugurile din zona in acea vreme.

Cea mai simpatica “locatie” din curte a fost “Inchisoarea Maritala”, inventata de un preot pentru ca cei casatoriti sa nu se lepede de Taina Casatoriei. Acestia ramaneau nenumarate zile intr-o camera, unde aveau un singur pat, o singura lingura, o singura cana si o singura farfurie si timp mult pentru rezolvarea problemelor aparute. Legenda spune ca, datorita acestei Inchisori, timp de 300 de ani  in Transilvania nu au existat divorturi.

In curtea Castelului se gaseste un frumos loc de joaca pentru copii, un loc unde se pot servi preparate specifice locului, toate puse la dispozitie pentru ca turistii sa se relaxeze intr-o zi frumoasa de vara.

Noi am ales insa, pentru relaxare, sa mergem ceva mai departe, la Complexul recreativ Berryland de la Bretea-Romana, dar despre acest frumos loc intr-o alta postare.