PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Ingerului meu...

            Visez ingerul. Este mereu langa mine. Ma tine in brate cand imi este frig sau frica. Ma vegheaza si imi cunoaste pasii. Ma simte, il simt. Imi asaza zilnic aripile pe umeri. Chiar si cand ma zbat intre pamant si cer. Da, imi rup aripile pentru umbre si lumini vremelnice. Si apoi iar imi pune aripile pe spate. Cata iubire!.... Si citim poezii. Si as vrea sa mai vina din Rai.

Ma doare, te doare. Limpezeste ochii. Unde este lumina ochilor de altadata? Plangeam si nu plangeam cand radeam si nu radeam. Atat de-al meu, atat de drag. Cand zambesc si de alti ingeri ma apropii. Ca intaia oara..... Un alt rasarit saruta marea albastra in strigatul pescarusilor. Scoicile argintii imi vand visele. Am ales sa tac dupa ce am strigat dupa tine. Am colorat pe asfalt cu urmele pasilor mei. Si pasii multimii au strivit visul meu mintind chipul Chipului. Ma coc la luna plina si curg catre tine. Nu mai bat cuie. Asa si asa. De departe mai privesc o secunda si intarzii la prezenta. Mai sun doar o data. Adun nisipul din nimic.

Trezeste-ma cand e gata sau nu ma trezi niciodata......Mi-e bine, mi-e jale...Zilei cu ploi ii spun mereu ce ma doare. Sunt condamnat la neuitare si iubire adapate de inimi curate.

Prietenii se nasc, rasar, se culeg, dau rod, se usuca, dispar din vietile noastre. Prieteni noi ne sunt daruiti in loc, prieteni vechi renasc in inimile noastre sau se mentin in ventricule cu obstinatie. Frati, parinti, parteneri de viata de neinlocuit, fara alegere. Pretuieste-i pe toti deopotriva, vin, pleaca, se intorc, pleaca, raman, multumeste!

Venim ca sa plecam. Si cand ne nastem si cand murim suntem egali. Ne diferentiem doar in spatiul dintre nastere si moarte cand ne spunem povesti. Si astazi ploua cu ingeri. Dupa toate si maine e o zi. Iubire pe o coarda de chitara. Nu te teme, povestea este simpla, dezleaga-ti inima. Minunea se intampla doar daca mai crezi in ea!

(Putine lacrimi, multa bucurie – Ieromonah Hrisostom Filipescu).

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Vedem cu raze „X” sau ne dam cu parerea?

            Aud adeseori vorbindu-se in ultimul timp despre mandrie, unul dintre pacatele captiale ce micsoreaza sufletul. Glasuri „cuviincioase” care eticheteaza rece si sec fara drept de apel inimi, suflete, minti, vieti: „tu nu stii, cutare este mandru”, „ah dar si acela e mandru, stai sa-ti spun eu...”, „mda, o stiu, e o mandra, o increzuta.” si asa mai departe. Stau si ma gandesc cum poti pune rapid un suflet la colt prin astfel de interpretari, care pot fi de cele mai multe ori subiective, creionate, poate, datorita unor imprejurari de moment sau cine stie ce alte situatii neplacute. Cine esti tu sa spui de aproapele tau ca e mandru, ca e intr-un fel sau altul? Ti-ai luat jumatate de norma din Judecata lui Dumnezeu, ca tot e criza si nu mai sunt locuri de munca?! Unde ai invatat sa citesti cu „raze X” in inima si in viata tuturor? Nu ai nici un fior in inima cand scuipi astfel de cuvinte, ce lovesc in chipul lui Hristos ce se odihneste in fiecare dintre cei cu care inima ta, se pare ca, inca nu rezoneaza? De ce il palmuiti pe Hristos? Este loc pentru toti, si in Rai, si in sinaxare....”Omul bun, din vistieria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Caci din prisosul inimii graieste gura lui.” (Luca 6, 45). Caci ce este iadul? Si cuget in sinea mea: e suferinta de a nu mai putea iubi, afirma candva Dostoievski.

            Paradoxul crestinului de astazi, care „le vede si le stie pe toate”, pe cel smerit il vede mandru sau indracit, insa haina sufletului sau uita sa o primeneasca, este ca de cele de multe ori pozeaza in omul model pentru mediul in care isi desfosoara activitatile.... Atunci cand privirea noastra nu se mai coboara spre interiorul propriei inimi, ci are timp pentru vecini, atunci suntem departe de Hristos, de mesajul Evangheliei Sale, de Porunca Iubirii.

            Ma gandesc la acel dicton patristic care spune ca sfantul care stie ca e sfant, acela nu e sfant. Cred ca se potriveste si in cacul smereniei. Cel care spune despre sine ca e smerit si fratele lui ei mandru, se cam inseala si se aseamana cu omul din pilda cu paiul si barna din ochi. Omul smerit nu va spune nimic rau despre aproapele sau, ci mereu il va acoperi cu mantia dragostei......e drept, gura lumii e ca vantul, nu o inchide decat pamantul, spune o vorba din popor, insa e dureros ca sunt suflete ce paorta stigmate de la persoane care se cred avizate „sa imbrace” pe altii in mandrii si alte haine peticite, lipite cu ranjete in coltul gurii.

            Se cuvine sa binecuvantam pe cei care „lipesc” etichete pe sufletele altora, pe cei care pricinuiesc intristari  si sa ne rugam pentru cei ce ne aduc necazuri. Pentru ca, asa cum spune si cuvantul Scripturii „daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei”. Aici e jertfa, aici e cununa, in a rabda dureri pentru Hristos.

            Aveam, nu de mult, un profesor drag mie care spunea celor ce nu-si vedeau lungul nasului: „cine te crezi, patronul Ortodoxiei?” Si le aducea aminte sa isi vada limitele fiecare dintre cei ce doreau sa epateze cu „calitati” care nu erau decat goluri seci. Si tare drag mai era si un alt profesor din vremea seminarului care atunci cand facea ceva vrednic de pomenire, il auzeai graind: „Nu vreau sa ma laud, dar vreau sa se stie”.... Si stia el de ce!.... Tocmai pentru a-i scuti pe cei ce au uitat sa completeze in nomenclatorul de meserii, ocupatia de „pus etichete pe oameni”.

            Sa ne ajute Dumnezeu pe fiecare sa cautam, sa descoperim, sa invatam si sa inmultim Lumina din viata oamenilor. Fiecare are ceva bun, un dar, o insusire, un fel placut de a fi care poate fi pus in folosul Bisericii, societatii si al nostru spre a gusta din comuniunea sincera a iubirii si intrajutorarii, fara invidie, fara spirit de concurenta, fara mici rautati meschine......... Caci dragostea ii face pe oameni sa se simta egali.

            Pentru cei care intr-un moment al vietii, au fost investigati cu „raze X” de persoane avizate cu acest „dar” sau „meserie” le amintesc cuvintele Domnului: „Nu judecati si nu veti fi judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si veti fi iertati” (Luca 6, 37). „Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, asa ca au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 12). „ Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Ca si pacatosii iubesx pe cei ce ii iubesc pe ei; si, daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii fac acelasi lucru. Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc. Fiti milostivi, precum si Tatal vostru milostiv este.” (Luca 6, 31-36).

            Spunea candva cineva drag inimii mele ca daca vrei sa arunci o privire in interiorul sufletului uman si sa ajungi sa cunosti un om, nu te obosi sa analizezi felul in care tace, in care vorbeste, in care plange, nici nu te obosi sa vezi cat de mult il misca ideile nobile. Vei avea rezultate mult mai bune daca il privesti razand. Un om care rade din tot sufletul este un om bun. Rasul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodata firea omuljui nu se dezvaluie mai deplin ca atunci cand omul rade. Uneori e foarte greu sa dibuiesti caracterul cate unui om, dar e de ajuns sa-l surprinzi o singura data razand sincer si brusc si atunci caracterul lui iti apare ca lumina zilei.

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Dreptatea divina si dreptatea umana

            Unii dintre cei care propovaduiesc Evanghelia sunt panditi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu in functie de propria dreptate. Ma tem ca inclusiv noi, cei de astazi, poate chiar mai mult decat semenii nostri din alte epoci, repetam scenariul de acum doua mii de ani reasezand ierarhiile valorilor potrivit dreptatii omenesti: cinstim pe cei drepti si blamam pe cei pacatosi, ne sprijinim pe cei bogati si ne indulcim cu prezenta lor, le dam sanse de mantuire, iar pe cei saraci ii compatimim si uneori ii dispretuim, umplandu-i cu vorbe grele de fiecare data cand ii vedem si facandu-I sa nu mai vina a doua oara la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun cu mai marii vremurilor si tinem la distanta pe vamesi si pe desfranati, cautam compania carturarilor si evitam asocierea cu oamenii simpli, needucati, dam intaietate oamenilor de succes si izolam pe cei ce nu ne aduc beneficii si asa mai departe.

            Hristos nu a facut asa, ci dimpotriva. A aratat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierduta, pilda cu drahma cea pierduta si pilda cu fiul risipitor) pe care le gasim la Evanghelistul Luca, cap. 15, ca pacatosii sunt mai aproape de Dumnezeu decat dreptii. Ei simt mereu gustul dulce al iertarii. Morala care imparte oamenii in buni si rai, in drepti si pacatosi, nu este morala Dumnezeiestilor Scripturi si nici a Bisericii, ci este produsul rastalmacirii omenesti neputincioase la cuvantul miezos al Scripturii. Cei care au produs aceasta morala nu au fost pacatosii, ci dreptii. Ei au produs aceasta morala pentru a pune in evidenta starea lor de drepti, prin contrast cu starea pacatosilor.

            Nimeni nu poate fi drept in fata lui Dumnezeu, dar multi se cred drepti, indreptatindu-se in fata propriei constiinte sau a constiintei sociale. Acesti drepti care nu uita sa-si spuna zilnic in mintea si inima lor cat sunt de neprihaniti, nu se vor bucura de intoarcerea celor pacatosi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adreseaza celor pacatosi, nu celor drepti. Tot in Pateric intalnim ideea ca sfantul care stie ca este sfant, nu e sfant, e un ratacit, un inselat. La fel si dreptul care stie ca este drept sau se crede ca e drept, nu-I drept in fata lui Dumnezeu.

            Omenirea asteapta de la Dumnezeu sa faca dreptate, iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu mila si cu dragoste. Unde este mila si dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplacute, cand vom intalni in Rai chipuri ce poate nu le-am pretuit indeajuns pe pamant in aceasta viata scurta. Si cu dreptatea noastra cu care sugrumam inimi vom vedea ca altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Solutia cu care vine Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos si Biserica de doua mii de ani si pana la sfarsitul veacurilor este mila, bunatatea, facerea de bine si nu dreptatea. Omul insa, din egoism vrea sa fie indreptatit mereu, chiar si in relatia  sa cu Dumnezeu.

            Marea sansa pe care Dumnezeu o acorda secunda de secunda, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care pacatuiesc, care ratacesc, care uita de Dumnezeu o viata intreaga, este ca si in ultimele clipe ale vietii lor pot recupera pentru vesnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al crestinatatii, ca niciodata nu este prea tarziu si ca in orice moment te-ai intoarce, vei fi socotit ca si cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipa, vei lua plata ca cei ce au stat o viata alaturi de El. Unde este dreptatea aici? Nu este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativa si egoista in raport cu dreptatea lui Dumnezeu. In fata lui Dumnezeu, dreptatea omeneasca este rastignita.

            Teologii afirma pe scrierile Sfintilor Parinti ca temeiul, criteriul judecatii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea fata de semeni, in care se afla chipul lui Hristos. Nu doar marturisirea credintei ne va mantui, ci vietuirea conform dreptei credinte. La ce iti va folosi credinta cu care te-ai batut in piept o viata, daca inima ti-a fost goala? La ce ti-ai obosit trupul cu postul in zadar, daca nu ai avut mila si dragoste fata de cei din jur? Ti-ai impietrit mai tare inima in rugaciune daca nu ai iertat sincer, ci doar din varful buzelor pe cel ce ti-a gresit. Mila si dragostea vor fi criteriul judecatii finale si nu jertfa arsa pe altarul egoismului. “Mila voiesc, iar nu jertfa”, spune Domnul. Legea cea Noua a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu exista pacat care sa nu poata fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire asemenea fiului risipitor, sa constientizeze ca s-a departat de Dumnezeu si sa se intoarca, sa vina Acasa. Introcandu-se, va fi primit fara nici un repros. Oamenii reproseaza, Dumnezeu niciodata. In Pateric, in cartea batranilor nevoitori spre sfintenie, se spune ca “De va voi omul, de dimineata pana seara poate ajunge la masura desavarsirii”.

            Ce minune e ca Dumnezeu nu ne osandeste plecarea, ci ne binecuvanteaza mereu intoarcerea! Daca nu ar fi Dumnezeu cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe altii si nimeni nu ar mai ajunge in Rai.

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Copiii, ingeri pe pamant!

            Copiii, cand sunt mici, vor sa devina adulti ca sa aiba drepturi depline. Adultii vor sa fie mai in varsta pentru a fi respectati ca si oameni intelepti, iar batranii vor sa mai redevina copii sau macar adolescenti pentru a retrai cu mintea de la apusul vietii. Niciodata omul nu a fost multumit cu starea sa si nu s-a bucurat deplin de varsta aducatoare de daruri specifice si de clipa unica a fiecarei zile. Toate experientele adunate, placute sau mai putin placute, sunt lectii de viata, sunt “examene luate sau picate”, sunt intalniri sau despartiri de Dumnezeu.

            Copilaria am vrea sa dureze o vesnicie. Atunci povestile prind viata si simtim ca zburam. Toata lumea, toate visurile, toate razele sunt ale noastre. Prichindeii nu stiu de rautati, au acea candoare, curatie si lumina pe care noi, adultii, am pierdut-o pe Cale. Cu suflete de plus, ei sunt prezente ingeresti pe pamant. Daca vrei sa vezi Raiul pe pamant, priveste in ochii unui copil! Cand copiii se cearta, isi spun: “ Te urasc, nu ma mai joc cu tine niciodata!” si incep sa se joace separat. Dar dupa cateva minute, se joaca din nou si isi impart jucariile. De ce? Pentru ca la varsta aceea, fericirea este mult mai importanta decat mandria! Ce pacat ca intre timp noi am crescut….!

            Cand esti ingeras mic si crezi ca totul e posibil, ca Luna chiar se uita la tine si stelele iti zambesc si le pui nume, parca lumea e mai buna, mai frumoasa, mai plina de viata. In timpul cand traim momentele magice ale copilariei, citim povestea aleasa de noi si calatorim cu personajele intr-o lume mirifica, avem convingerea ca parintii nostri sunt un univers solid si stabil si ne simtim mai bine. Oare cum e alaturi de Parintele Ceresc cand “ne citeste povestea de seara”?! Cand suntem mici cea mai “inspaimantatoare” propozitie este “Te spun lu’ mama!” Oare cum ar fi atunci cand am auzi “Te spun lui Doamne-Doamne!”? De fapt din asta gustam cu totii…….

            Un adult afla ce putine stie atunci cand un copil incepe sa-I puna intrebari. Pentru ca nu ceea ce ii lasi copilului tau, ci ceea ce lasi in copilul tau este important! Spunea cineva in gluma, ca un copil face iubirea mai puternica, zilele mai scurte, noptile mai lungi, portofelul mai gol, casa mai fericita, trecutul mai nesemnificativ, viitorul mai important si sufletul mai colorat. Iar Dostoievski era de parere ca unui copil poti sa-I spui tot, tot: “Intotdeauna m-a uimit cat de putin cei mari, tatii si chiar mamele, isi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie sa le ascunzi nimic sub pretextul ca sunt inca mici si e prea devreme pentru ei sa stie ceva. Ce idee trista si nefericita! Si ce bine isi dau seama copiii ca parintii lor ii cred prea mici si prea nestiutori, cand ei, in realitate, inteleg totul. Adultul nu stie ca, pana si in chestiunea cea mai dificila, copilul ii poate da un sfat util.”

            Cu timpul am crescut, lucrurile s-au complicat, noi ne-am complicat. Inimi frante, orgolii, dureri, jertfe, invidii, greseli, neputinte, lacrimi, toate au incondeiat paginile vietii fiecaruia. Acum, unii dintre cei ce au copii si nu numai, inteleg de ce in copilarie, mama tremura cand eram egoist,  se supara cand eram nedrept si izbucnea in lacrimi cand o minteam. Pentru ca mult iubita mama isi dorea sa cresc frumos!

            Asadar, socotesc ca in Bisreica nu sunt tineri, adulti si batrani, ci doar tineri sau copii de diferite varste. Ca poti sa ai 16 ani si sa te comporti sau sa gandesti mai matur decat cineva de 28 de ani, sau sa ai 31 de ani si sufletul si mintea ca la 85, obosit si trist cu oarece regrete melancolice, si poti sa ai 59 de ani si sa fii mereu proaspat, plin de viata si cu lumina aprinsa in suflet. Sunt mereu copii – copii, copii mari si batranei copii. Prin copii ne descoperim dragostea neconditionata, ne reinventam continuu, recuperam iubirea si viata si, mai ales, regasim copilul din noi de care, de ce sa nu recunoastem, uneori ne este asa de dor!

            Si aceste modeste slove le-a scrijelit pe un perete al inimii un adult care nu a uitat niciodata copilul din el…..

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)

PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Totul se poate repara in afara de moarte!

            Nu conteaza ce ai pierdut in viata, ci ce ti-a ramas. Multumeste lui Dumnezeu, bucura-te si mergi mai departe! Daca ai cazut de pe cal si nu te-ai ridicat atunci, sa nu ramai la podea! Orice s-ar intampla, sus inapoi, sus pe cal! Desigur ca e rau, fireste ca e greu, sigur ca e alta situatia si nu o sa fie niciodata ca inainte.... Priviri ascutite, grimase, susoteli pe la colturi, multe interjectii si puncte de suspensie.... iti asumi, iti faci inventarul si mergi mai departe cu ce stii ca ti-a ramas, indiferent ca e doar o firimitura de bine. Cine nu a gresit niciodata cu nimic?! O data ce am murit, s-a incheiat lucrarea. Pana atunci, orice se poate reface. Organismele noastre, creierele noastre, natura, toate au capacitatea de a se restructura. Ce ai pierdut acum, aici, vei primi-gasi in alta parte, numai sa ai puterea si mintea sa vezi si sa gasesti noi poteci...

            Viata nu e doar o simpla autostrada dreapta pe care sa o poti parcurge cu o viteza foarte mare, sa nu iti dai seama cand ai finalizat-o si ai ajuns la Destinatie. Viata inseamna si drumuri accidentate, gropi, curbe, suisuri si coborasuri, popasuri, intersectii, sensuri giratorii, sens unic, semafor, etc. Viata e un drum parcurs pe indelete, chiar daca unii il termina brusc, alergati fiind de zbuciumul colosal al lumii acesteia. Viata inseamna sa mergi pe partea dreapta a drumului, sa fii optimist, pozitiv, sa vezi binele din orice rau, lumina din intuneric.

            Sa incercam o clipa sa mai si iesim din cea mai grea lupta; lupta cu noi insine. Avem o placere bolnava in a condamna, in a uri, a critica, a arata cu degetul, a ne indreptati-justifica. Uitam sa ne punem in pielea celui de langa noi. Nu mai avem vreme de pretuit. Probleme sunt peste tot in lumea aceasta, de noi depinde cum ne raportam la ele, cum relationam, limbajul comun. Acolo unde sunt probleme, sunt si oportunitati, dar mai ales, lectii de viata. In momentele cruciale ale vietii omul se descopera, se maturizeaza, creste, ceas cu ceas, pas cu pas. Operatiile pe suflet deschis le simtim, deoarece nu au anestezie, fiind clipe de intalnire cu Dumnezeu.

            Nu mai e timp sa traim povestea altora, sa ne framantam pentru ipotetice treburi din viitor, pentru greselile celor din jur sau sa ramanem pironiti intr-un trecut pe care nu-l mai putem schimba. Nu isi au rost noptile transformate in zi atunci cand toate culorile  se transforma parca in gri. Pietrele vietii le mai dam jos, obstacolele le mai ocolim, ne mai odihnim, ne mai stergem fruntea, mai tragem aer in piept, facem o cruce mare si mergem mai departe. Toate trec si intr-un final, oricum ar fi, va fi bine!

            Greutatile, necazurile, suferintele ne modeleaza caracterul in viata. Atunci cand durerea iti curge prin vene, inveti Adevarul vietii. Orice faptura are o stralucire interioara, data de Doamne, oameni, intamplari, locuri, carti, etc. Vibratiile de orice fel pe care le traim in lume ne invata ca nu exista „nu se poate”. Iertand, binecuvantand, iubind, orice se poate! Nu avem suficienta credinta, speranta, vise, libertate interioara si fireste ca suferim. Natural, autentic, firesc, cu un suspin al firii, fiecare om a ars pe pamant pacatul macar cu o lacrima, invatand ca totul se poate repara, totul! Mai ales dupa ce gusti din bucuria de a ierta si a fi iertat!

            (Putine cuvinte, multa iubire – Ieromonah Hrisostom Filipescu)