“Litera legii omoara”
Odata am spus cuiva:”Ce esti tu?
Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului? Stii ca exista si luptatori
ai diavolului?”. Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata
de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant face rau, chiar daca
are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea
mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura.
Odata imi spune:”La o intrunire am spus aceasta si aceasta unei doamne”. Dar modul
in care i-a vorbit a terminat-o. a jignit-o inaintea tuturor. „Asculta”, ii
spun, „tu arunci in ceilalti coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci
spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari”. Sa nu
aruncam cu pietre in oameni... in mod „crestinesc”. Cine mustra inaintea
celorlalti pe cineva care a pacatuit sau vorbeste cu patima despre o oarecare
persoana, unul ca acesta nu e miscat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celalalt duh.
Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El difera de cel al
jurisitilor. Biserica le priveste pe toate cu indelunga-rabdare si cauta sa
ajute pe fiecare, orice ar fi facut, oricat de pacatos ar fi.
Vad la unii crestini un mod ciudat de
logica. E buna evlavia lor, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si
de discernamant si largime duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de
ingustimea de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca
in care sa actionam cu discernamant duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la „litera
legii”, iar „litera legii omoara”. Cel ce are smerenie nu face niciodata pe
dascalul. Asculta si, atunci cand i se cere parerea, vorbeste cu smerenie. Niciodata
nu spune „eu”, ci „gandul imi spune”, sau „Sfintii Parinti au spus”. Adica vorbeste
ca un ucenic. Cel care crede ca este destoinic sa indrepte pe altii are mult
egoism.
-Parinte, atunci cand cineva incepe de
la intentia cea buna spre a face ceva si ajunge la extreme, lipseste discernamantul?
-lucrarea lui are inlauntrul ei un
egoism de care nu isi da seama, deoarece nu se cunoaste pe sine, si de aceea
cade in extreme. De multe ori unii incep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii
si iconomahii. Extrema la unii, extrema si la ceilalti. Primii au ajuns pana
intr-acolo incat sa rada icoana lui Hristos si praful vopselelor sa il puna in
Sfantul Potir, ca sa se faca mai buna Sfanta Impartasanie. Ceilalti ardeau
icoanele si le aruncau.... De aceea Biserica a fost nevoita sa puna icoanele
sus, ca sa ne inchinam si sa acordam cinste persoanelor zugravite pe icoane.
2 comentarii:
tare frumos, multumesc
cu drag
Trimiteți un comentariu