TREZIRE DUHOVNICEASCA

 

“Litera legii omoara”

 

Odata am spus cuiva:”Ce esti tu? Luptator al lui Hristos sau luptator al diavolului? Stii ca exista si luptatori ai diavolului?”. Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant face rau, chiar daca are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spune:”La o intrunire am spus aceasta si aceasta unei doamne”. Dar modul in care i-a vorbit a terminat-o. a jignit-o inaintea tuturor. „Asculta”, ii spun, „tu arunci in ceilalti coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari”. Sa nu aruncam cu pietre in oameni... in mod „crestinesc”. Cine mustra inaintea celorlalti pe cineva care a pacatuit sau vorbeste cu patima despre o oarecare persoana, unul ca acesta nu e miscat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celalalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El difera de cel al jurisitilor. Biserica le priveste pe toate cu indelunga-rabdare si cauta sa ajute pe fiecare, orice ar fi facut, oricat de pacatos ar fi.

Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia lor, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si largime duhovniceasca, ca sa nu fie insotita evlavia de ingustimea de minte si de senilitate. Totul este sa avem o stare duhovniceasca in care sa actionam cu discernamant duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la „litera legii”, iar „litera legii omoara”. Cel ce are smerenie nu face niciodata pe dascalul. Asculta si, atunci cand i se cere parerea, vorbeste cu smerenie. Niciodata nu spune „eu”, ci „gandul imi spune”, sau „Sfintii Parinti au spus”. Adica vorbeste ca un ucenic. Cel care crede ca este destoinic sa indrepte pe altii are mult egoism.

-Parinte, atunci cand cineva incepe de la intentia cea buna spre a face ceva si ajunge la extreme, lipseste discernamantul?

-lucrarea lui are inlauntrul ei un egoism de care nu isi da seama, deoarece nu se cunoaste pe sine, si de aceea cade in extreme. De multe ori unii incep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii si iconomahii. Extrema la unii, extrema si la ceilalti. Primii au ajuns pana intr-acolo incat sa rada icoana lui Hristos si praful vopselelor sa il puna in Sfantul Potir, ca sa se faca mai buna Sfanta Impartasanie. Ceilalti ardeau icoanele si le aruncau.... De aceea Biserica a fost nevoita sa puna icoanele sus, ca sa ne inchinam si sa acordam cinste persoanelor zugravite pe icoane.

 

(Trezire duhovniceasca – Cuviosul Paisie Aghioritul)