Pilda-despre vedenii

 Pentru rugaciunile Sfintei Mari Mucenite Chiriachi, a Sfantului Cuvios Toma din Maleon si ale Sfantului Muenic Evanghel, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Despre vedenii

179. Un om ducea o viaţă foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu şi încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îşi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.

Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfinţenie şi, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat:

- Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.

Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus:

- Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos şi, dacă credeţi că este nevoie, să îmi daţi chiar un canon.

- Nu ai canon de la duhovnicul tău?

- De cinci ani a murit, şi de atunci nu am mai făcut nici un canon.

- Nu pot să îţi dau canon fără să te spovedesc.

- Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfinţia voastră ţineţi neapărat să mă spovediţi…

- Da, trebuie să te spovedeşti.

După spovedanie, dându-şi seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:

- O singură şansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici şi vinde lumânări la pangar.

Iconarul a simţit că părintele i-a dat cu ceva în cap:

- Cum, părinte, şi cine mai pictează icoane? O puneţi pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu ştiţi cine sunt eu? Nu vă daţi seama ce nedreptate faceţi dacă-I lăsaţi pe ceilalţi fără icoanele mele?

- Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunţi la pictat. Dar, dacă nu renunţi la mândrie, te aşteaptă iadul. Iadul, înţelegi, iadul pe care ştii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricoşătoarei Judecăţi. Iadul, frate, iadul.

Iconarul trăia nişte clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îşi aminti că Îi promisese lui

Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan.

- Lăsaţi-mă puţin să mă gândesc.

- Nu puţin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă şi mai gândeşte-te. Dar dacă nu eşti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.

Trei zile a stat acasă iconarul şi s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în faţa Sfântului Arhanghel Gavriil.

Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naşte pe Hristos: „Fie mie după cuvântul tău!”.

Aşa ar fi vrut să îi poată spune şi el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reuşea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.

Aşa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:

- Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ţi-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări şi ai mare grijă la bani. Dacă ieşi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferenţă.

Iconarul nu ştia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă şi câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun.

Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă foştii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior.

- Zici că ţi-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Şi băutură, şi femei, şi ţi l-a luat tocmai ţie, care erai atât de cuminte?

Alţii îl priveau lung, fericiţi că au scăpat de un rival atât de talentat.

După ce s-a obişnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi mişte inima spre pocăinţă. A simţit că inima îi era din ce în ce mai uşoară, a simţit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea şi se împărtăşea des.

O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Deşi ucenicul picta mult mai slab decât el, totuşi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia. După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele şi culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos.

Se apropia un an de când renunţase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Paşti. La spovedanie, părintele i-a spus:

- Îţi voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos şi o vei dărui mănăstirii care îţi va plăcea mai mult.

- Două zile, părinte? E prea puţin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.

- Ba ai, te va întări Dumnezeu. Şi, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumuseţe rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi şi să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Şi aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă.

Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a mulţumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei..

(Patericul mirenilor-Danion Vasile)