PACATUL JUDECARII APROAPELUI (1)
Atunci cand vorbim despre
judecare intelegem patima prin care condamnam, defaimam, umilim pe cineva sau
pe mai multi, fie prin cuvintele rostite, fie prin actiunile noastre, fie chiar
si numai prin gandurile pe care le avem. Este de la sine inteles, desigur, ca a
critica pe cineva prin cuvinte sau prin diferite actiuni (si printr-o simpla
strambatura a fetei putem face acest lucru) este mai de condamnat decat a judeca
pe cineva numai prin gand, pentru ca in cel din ultim caz ne rezumam numai la
noi insine neimplicandu-i si pe altii. Acest lucru nu inseamna insa ca, daca
avem ganduri rele despre viata si activitatea aproapelui nostru si il condamnam
numai in strafundul sufletului nostru, suntem nevinovati.
Cuviosul Dorotei ne explica
clar ce inseamna exact judecarea aproapelui:
“Nimic nu il manie mai mult
pe Dumnezeu, nimic nu il indeparteaza pe om de Acesta si nu il duce la parasire
precum o fac cuvintele rele, judecarea si defaimarea aproapelui. Alt lucru este
vorba rea, alt lucru este judecarea si alt lucru este defaimarea.
Vorbirea rea este
atunci cand cineva transmite prin cuvinte pacatele aproapelui; de exemplu, cutare
a spus minciuni, sau s-a maniat, sau s-a desfranat, sau a facut alte lucruri
asemanatoare cu acestea. Spunand toate acestea deja acel om il vorbeste de rau,
il barfeste pe aproapele sau, adica vorbeste cu rautate impotriva cuiva,
discuta cu patima despre pacatele aceluia.
Judecarea consta in
faptul de a condamna insusi omul despre care spunem ca este mincinos, sau
manios, sau desfranat. Facand aceasta, criticam insasi aplecarea sufletului lui
si tragem concluzii pentru intreaga lui viata spunand ca astfel este viata lui,
acesta este el si asa il judecam; acesta este un pacat foarte mare. Este o mare
diferenta intre a spune cineva despre altcineva ca s-a maniat si altceva a
spune ca acela este un tip manios si sa traga astfel, cum am spus, concluzii
pentru intreaga lui viata.”
In ceea ce priveste defaimarea
aproapelui, Cuviosul Dorotei ne explica aceasta patima prezentand parabola
vamesului si fariseului (Lc.18, 9-14):
“Fariseul din parabola,
atunci cand se ruga si multumea Domnului pentru realizarile lui, nu spunea
minciuni, ci adevarul. Nu a fost judecat insa pentru ca a multumit Domnului,
deoarece avem obligatia sa multumim Domnului atunci cand ne-am invrednicit sa
facem ceva bine, deoarece El a lucrat impreuna cu noi, ajutandu-ne la acel
lucru. De aceea, asa cum am spus, nu a fost judecat fariseul deoarece a spus:”Nu
sunt ca ceilalti oameni”, ci a fost judecat atunci cand si-a intors privirea
catre vames si a spus:”Nu sunt nici ca acest vames de aici”. Atunci a pacatuit,
deoarece in acest mod a criticat insasi persoana, a criticat aplecarea sufletului
aceluia; cu o simpla expresie a judecat intreaga lui viata; de aceea vamesul a
iesit din templu mai indreptat decat acesta. Deoarece nimic nu este mai greu,
nimic nu face stricaciuni mai mari, dupa cum spun de multe ori, decat a judeca
pe cineva si a condamna pe aproapele sau”.
Fapta de mai sus a fariseului
constituie un exemplu clar de defaimare a aproapelui, adica de dispretuire
totala a acestuia, de anihilare a personalitatii lui.
(Pacatul judecarii aproapelui
si a slujitorilor sfintiti-arhimadrit Vasilios Papadari)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu