Pentru Inainte-praznuirea Adormirii Maicii Domnului si pentru rugaciunile Sfantului Proroc Miheia, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!
Într-una
din mănăstirile de pe malul Iordanului, trăia un cuvios părinte, anume Zosima,
un om foarte îmbunătăţit cu viaţa şi desăvârşit în nevoinţa pustnicească. Într-un
an sosind Sfântul şi Marele Post al Paştelui, luând puţină hrană uscată, şi
având numai îmbrăcămintea de pe sine, a trecut râul Iordan şi s-a cufundat în
adâncul pustiei, dorind să petreacă această sfântă perioadă în rugăciune curată
şi linişte desăvârşită. De asemeni dorea să întâlnească în aceste pustietăţi,
vreun rob al lui Dumnezeu, mult mai îmbunătăţit decât dânsul, de la care să înveţe
desăvârşirea vieţii pustniceşti. Dumnezeu văzând râvna şi dragostea lui, îi
împlineşte această dorinţă bună, într-un chip minunat.
După
o călătorie în pustie, de 12 zile, a văzut în depărtare o umbră de om, care era
fără îmbrăcăminte pe sine, având părul capului alb ca lâna şi scurt până la grumaji.
La început, crezând că este nălucire diavolească, s-a însemnat cu semnul
Sfintei Cruci, dar mai apoi s-a convins, spre marea lui bucurie, că este un rob
al lui Dumnezeu. Cuviosul Zosima privind spre miazăzi, s-a îndreptat spre acea
fiinţă, dar care înţelegând ce are de gând, a început să fugă de el. Atunci
Cuviosul a început să fugă şi el, şi alergând mai repede a început să se
apropie de acea persoană necunoscută. Când glasul i se putea auzi, a început a
striga, implorând pe acea persoană să se oprească spre a vorbi cu el. Atunci,
într-adevăr s-a oprit la rugămintea lui, şi s-a adresat cu următoarele cuvinte:
„Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sunt
femeie goală, precum mă vezi, şi ruşinea trupească îmi este neacoperită. Dacă voieşti
să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi
o haină cu care să-mi acopăr goliciunea şi apoi, întorcându-mă către tine, voi
primi binecuvântarea ta”.
Cuviosul
Zosima auzind că este chemat pe nume, a fost cuprins de frică şi spaimă mare,
dându-şi seama că se află în faţa unei persoane văzătoare cu duhul. Dezbrăcându-şi
o haină veche şi ruptă, ce o avea pe deasupra, i-a aruncat-o, şi întorcându-se,
ea şi-a acoperit goliciuneaa. Apoi apropiindu-se puţin de Zosima, a zis către
el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe o femeie păcătoasă, sau ce
voieşti să înveţi şi să auzi de la mine, de te-ai sârguit a suferi atâta
osteneală de drum?”. Dar el aruncându-se cu faţa la pământ, cerea
binecuvântarea de la Cuvioasa. Amândoi fiind la pământ, cereau binecuvântare
unul de la altul. Petrecând mai multă vreme în aceea stare de umilinţă cucernică,
femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi
să faci rugăciune, pentru că eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi stând de mulţi
ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile Dumnezeieştilor Taine”. Aceste
cuvinte au pornit pe Cuviosul Zosima spre mai mare frică care, tremurând, suspina,
udându-şi faţa sa cu lacrimi. Însă a grăit către dânsa cu multă linişte şi aşezată
răsuflare: „O, Maică duhovnicească! Tu te-ai apropiat de Dumnezeu mai mult
decât mine, prin omorârea şi înstrăinarea faţă de lume. Şi aceasta o arată Dumnezeiasca
dăruire care îţi este dată ţie mai mult decât altor oameni, căci m-ai chemat pe
nume, şi m-ai numit preot, pe mine care niciodată nu m-ai văzut; drept aceea,
tu însuţi să mă binecuvintezi pentru Domnul şi să faci rugăciune pentru mine”.
Văzând sârguinţa şi dragostea bătrânului, Cuvioasa a zis: „Bine este cuvântat
Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea oamenilor”; iar Zosima a răspuns: „Amin”, şi
s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit
la mine păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu, pentru ce ai voit să vezi o femeie
goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfântului Duh te-a povăţuit
aici, ca să săvârşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vremea cea de trebuinţă?
Spune-mi cum vieţuiesc acum creştinii, cum sunt împăraţii şi cum sunt Sfintele
Biserici?”. Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre cele sfinte, Dumnezeu a
dăruit pace Bisericii Sale; primeşte rugămintea mea, a nevrednicului bătrân şi
te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie
fără de roadă umblarea în această pustietate”. Ea a zis atunci către bătrân: „Ţie
se cuvine, Părinte Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi oamenii, mai
ales având preoţeasca hirotonie şi spre aceasta fiind rânduit. Însă deoarece
suntem datori a face ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face”.
Zicând acestea, s-a întors cu faţa spre răsărit, şi ridicânduşi ochii în sus, şi
înălţându-şi mâinile, a început a se ruga în şoaptă, fără ca Zosima să înţeleagă
vreun cuvânt rostit de dânsa. În acest timp el sta de faţă tremurând, avându-şi
privirea îndreptată spre pământ. Mai apoi ridicându-şi puţin privirea şi
uitându-se spre acea cuvioasă femeie, a văzut-o în timp ce se ruga, înălţată de
la pământ ca de un cot. Văzând aceasta, Zosima a fost cuprins de mare frică, şi
a căzut cu faţa la pământ, udânduse cu lacrimi şi zicând în taină: „Doamne
miluieşte”. În acest timp a fost cuprins de temerea, ca nu cumva ceea ce vede să
fie nălucire şi înşelăciune diavolească. Dar acest gând al lui nu s-a putut
ascunde de Cuvioasa, care l-a dojenit cu blândeţe, zicându-i: „Părinte Zosima!
Pentru ce te tulbură gândurile, zicându-ţi că sunt nălucire şi duh, iar rugăciunea
mea, prefăcătorie? Te rog să fii încredinţat cu adevărat, fericite Părinte, că nu
sunt duh şi nălucire, ci femeie păcătoasă, cu trup pământesc din praf şi cenuşă,
care nu gândesc nimic duhovnicesc. Îţi mărturisesc, cum că din pruncie am fost
luminată cu Sfântul Botez”. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei
Cruci, spre adeverirea celor mărturisite de dânsa.
După
toate acestea, Cuviosul Zosima a jurat-o pe numele Domnului nostru Iisus
Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, să-şi
destăinuie viaţa ei de mai-nainte, precum şi ostenelile şi nevoinţa pustnicească
din acea pustie sălbatică, prin care a bineplăcut atât de mult lui Dumnezeu. La
rugămintea lui, această Cuvioasă, cu multă greutate şi ruşine, pentru trecutul
ei cel nespus de vinovat, a început să-şi povestească propria-i viaţă. Astfel,
Cuviosul Zosima a aflat cum că ea s-a născut în țara Egiptului, într-un sat din
apropierea cetăţii Alexandria. La vârsta de 12 ani, părăsindu-şi iubirea şi
casa părintească, a plecat la Alexandria unde, întinându-şi fecioria, s-a
dedat, timp de 17 ani, la o desfrânare ce depăşea orice limită. Iar lucrul
acesta îl făcea, nu pentru îmbogăţire, ci numai din imboldurile şi instinctul
pasiunilor nesăţioase, ce la dânsa se manifestau într-un mod cu totul ieşit din
comun. Din această cauză ajunsese la atâta neruşinare, încât, rar de scăpa
cineva dintre bărbaţi, nebatjocorit de dânsa. Şi după cum înverşunarea şi neruşinarea
duc la împietrire şi la netemerea de Dumnezeu şi defăimarea celor Sfinte, şi
din acest punct de vedere a depăşit, de asemeni, orice limită. Din cele ce
urmează se va vedea, până unde a putut ajunge cu această netemere de Dumnezeu.
Într-o
zi de vară, a văzut pe mai mulţi bărbaţi că se îndreptau spre mare. Apropiindu-se
ea, a întrebat pe unul dintre ei unde merg şi i s-a răspuns că la Locurile Sfinte
de la Ierusalim, pentru prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Atunci s-a oferit să
meargă şi ea cu ei pe corabie, nu pentru închinarea la Sfintele locuri, ci
pentru a petrece şi a batjocori pe toţi cei ce vor pleca în acea călătorie pe
mare. Când povestea Cuvioasa, Părintelui Zosima de tot ce a făcut pe corabie şi
chiar şi la Ierusalim, se cutremura de groază, şi considera că spurcă văzduhul,
prin rostirea unor cuvinte ce descriu asemenea fapte. Dar mila lui Dumnezeu,
care îndelung rabdă şi aşteaptă întoarcerea celui păcătos, îndelung a răbdat şi
pe această femeie, fără să o pedepsească, şi a aşteptat şi economisit întoarcerea
ei, cu multă bunătate.
De
ziua praznicului Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, a văzut cum foarte de dimineaţă
mulţime de oameni alergau într-un gând către Sfânta Biserică, atunci a mers şi dânsa
împreună cu ceilalţi, până în pridvorul bisericii. Apropiindu-se de uşa
bisericii, se lupta să intre înăuntru, dar o putere nevăzută o împingea înapoi.
Toţi oamenii reuşeau să intre înăuntru, numai ea rămânea în pridvor, reţinută de
o putere dumnezeiască. După ce a încercat de trei sau patru ori să intre, s-a
retras într-un colţ, plină de ruşinare şi deznădejde, gândindu-se la cauza
pentru care ei nu i s-a dat voie a intra în sfânta biserică şi a vedea
cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Atunci, darul lui Dumnezeu atingându-se de inima
sa şi de ochii minţii sale şi luminându-i, a început să-şi dea seama că pentru grozăvia
păcatelor sale, nu i s-a dat voie să intre înăuntru. Atunci a început a plânge
cu amar, a se tângui şi a bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii
sale. Mai departe, Cuvioasa povesteşte astfel: pe când plângeam în locul unde mă
aflam, am văzut stând atârnată sus pe perete, icoana Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu şi am zis către ea, privindu-o fără de abatere, cu ochii şi cu mintea:
„O! Fecioară Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Știu cu adevărat
că nu este cu cuviinţă și cu plăcere Ţie, ca să privesc eu desfrânata, şi cea
atât de necurată, spre Cinstită icoana Ta. Preacurată şi pururea Fecioară Marie,
care ai trupul şi sufletul curat, cu dreptate este ca eu desfrânata şi preanecurata
să fiu lepădată de la fecioreasca ta faţă; dar de vreme ce am auzit că Dumnezeu
pe care Tu l-ai născut cu trup, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe cei
păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care fiind singură n-am de la nimeni
ajutor. Porunceşte, ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în Biserică, şi nu mă
lipsi a vedea cinstitul lemn al Crucii, pe care Dumnezeul cel născut din tine
cu trupul, S-a pironit şi Și-a vărsat sângele Său pentru a mea izbăvire;
porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre
închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de
credinţă, către Cel ce S-a născut din tine; căci de acum numi voi mai întina
trupul, cu nici un fel de faptă a necuratei desfrânări; iar după ce voi vedea
lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de
cele din ea, şi îndată voi ieşi, oriunde tu singură mă vei povăţui pe mine, ca
o chezăşuitoare a mântuirii mele”.
După
rostirea acestei rugăciuni, ea a putut intra în biserică, fără a mai fi oprită,
închinându-se şi sărutând cu frică şi cu cutremur Cinstitul lemn al Sfintei
Cruci, vărsând mulţime de lacrimi de pocăinţă. După aceea, întorcându-se
înapoi, s-a oprit iarăşi la locul cel dintâi, şi plecându-şi genunchii înaintea
icoanei pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, şi închinându-se ei, a
rostit din inimă aceste cuvinte: „O! Fecioară pururea fericită, Stăpână de
Dumnezeu Născătoare, îţi mulţumesc din toată fiinţa, deoarece ai arătat spre
mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicile mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat,
căci am văzut slava care cu dreptate, cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei să
o văd. Dau slavă lui Dumnezeu celui ce prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor.
Şi ce să gândesc, sau să zic mai mult eu păcătoasa? Acum este vremea, Stăpână,
a împlini ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum povăţuieşte-mă ori unde
voieşti şi Tu să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă
la calea pocăinţei”. Acestea grăindu-le, a auzit un glas de departe,
strigându-i: „De vei trece Iordanul, vei afla bună odihnă!”.
Auzind
glasul acela, şi crezând cum că a fost pentru sine, căutând spre icoana Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, cu lacrimi a strigat către dânsa: „Stăpână, Stăpână, de
Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine păcătoasa”. După rostirea acestor
cuvinte, a plecat din pridvorul bisericii, cu grabnică alergare. Luând trei
pâini cu sine, a trecut Iordanul, s-a afundat în pustia cea mare, unde a
petrecut 47 de ani, fără să vadă faţă de om, hrănindu-se cu verdeţurile sărace
ale pustiei, şi suferind ispitiri şi lupte cumplite din partea vechilor patimi şi
a demonilor cumpliţi şi vicleni. Dar cu darul lui Dumnezeu şi cu ajutorul
Maicii Domnului, pe care o chema neîncetat în ajutor, a biruit toate ispitele, săvârşindu-şi
cu bine călătoria acestei vieţi. Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, după 47 de
ani, Dumnezeu i-a făcut parte iarăşi de Sfânta Împărtăşanie, prin Cuviosul
Zosima, după care s-a săvârşit cu pace la întâi aprilie.
După
un an de zile, Cuviosul Zosima a găsit pe Cuvioasa răposată, având scrisoare lăsată
pe nisip, prin care îl ruga pe el, să o îngroape în acel loc, şi să o pomenească
în rugăciuni cu numele Maria. Cuviosul Zosima, spălând pe Cuvioasa Maria cu
lacrimi în loc de apă, şi rostind rugăciunile cele cuvenite acestui moment, a
dat pământului trupul cel atât de pedepsit, aşezându-l cu evlavie într-o groapă,
ce a fost săpată de un leu trimis de Dumnezeu spre ajutor Cuviosului Zosima.
Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Cuvioasei Maria Egipteanca, cea care a fost
salvată din pierzare prin mijlocirea şi sprijinul Maicii Domnului, care pentru
păcatele şi plăcerile tinereţilor, a trebuit să plătească atât de scump în
această viaţă, printr-o chinuire şi însingurare asemenea cu moartea, de care
însingurare a avut parte şi după moarte, căci chinuitul ei trup a rămas
necunoscut şi neştiut de nimeni în pământul uscat al acelui pustiu neumblat (Viețile
Sfinților, 1 aprilie).
(Minunile
Maicii Domnului – preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu