Cand milostenia devine prilej de trambitare de sine
Hrana
este o problema care intereseaza majoritatea oamenilor, deoarece ea umple
adeseori un gol launtric, devenind un fel de alinare pentru omul contemporan,
confruntat zilnic cu o multime de tensiuni si dificultati ce tin de lumea
noastra moderna. Insa hrana nu este singura dependenta care-i poate stapani pe
crestini. Nevoia de afectiune si aprobare poate deveni si ea o forma de
dependenta; mai mult decat atat, ea poate chiar inlocui o relatie plina de
satisfactii duhovnicesti cu Dumnezeu.
A-i
sluji pe altii, de exemplu, in munca de voluntariat depusa in scopuri
caritabile, poate fi un mod de a cauta aprobarea oamenilor, care ne va face sa
ne simtim mai bine, parandu-ni-se ca ne aflam la un nivel duhovnicesc superior.
Slujind astfel, vom ajunge sa-L inlocuim pe Dumnezeu cu activitatea de caritate
pe care o prestam, trambitandu-ne de fapt pe noi insine ca pe niste faptuitori
ai binelui si ai unor numeroase acte de milostenie vrednice de lauda.
Desigur,
aceasta nu inseamna ca trebuie sa incetam de a-i ajuta pe cei nevoiasi – doar stim
bine ca Hristos Insusi ne indeamna sa avem grija de cei neputinciosi si
sarmani. Se cuvine insa ca faptele noastre de milostenie sa se intemeieze pe
dragostea de Dumnezeu si de aproapele, nu pe dragostea de sine si pe marirea
cea desarta.
Pentru a evita sa cadem in pacatul mandriei, al maririi desarte, trebuie sa ne asumam o stare de pocainta neincetata. Imediat ce observam ca mandria s-a cuibarit in noi si vrea sa iasa la suprafata, sa ne caim fara intarziere. Sa fim intotdeauna siguri ca Hristos se afla la temelia actelor noastre de caritate, nu laudele sau parecierile primite de la oameni. Sa vorbim deschis si sincer cu parintele nostru duhovnic despre aceasta capcana in care putem cadea – capcana mandriei, a parerii de sine – si sa ne anihilam orgoliile inainte de a le da prilejul sa ne domine ele.
(Dimineti
cu Dumnezeu-Parintele Trifon)
pe noi.














