RUGACIUNEA INSEAMNA SIGURANTA
-Gheronda, si cum sa ajung sa simt rugaciunea ca pe o necesitate?
-Trebuia sa fi mers si tu in
razboi ca sa ne putem intelege. In armata, in vreme de razboi, cand eram in
legatura continua si “in neintrerupta convorbire deschisa” cu Centrul, aveam
mai multa siguranta. Cand comunicam din doua in doua ore, simteam o
nesiguranta. Iar cand comunicam numai de doua ori pe zi, seara si dimineata,
atunci ne simteam fara sprijin. Cu cat mai mult se roaga cineva, cu atat mai
multa siguranta duhovniceasca simte. Rugaciunea inseamna siguranta.
Daca ne aflam in legatura
continua si “in neintrerupta convorbire deschisa” cu Dumnezeu, vom preintaimpina
orice rau. Odata, intr-un autobuz era un monah care se ruga cu ochii inchisi. Toti
ceilalti calatori credeau ca doarme. La un moment dat un camion, care venea din
directie opusa, s-a izbit de un stalp de curent electric, iar masinile care
veneau din ambele directii s-au ciocnit intre ele, pricinuindu-se mare paguba. Autobuzul
insa s-a aflat la cativa metri de drum, ca si cum ar fi fost luat de o mana
nevazuta, si niciunul dintre pasageri nu a patit nimic. Rugaciunea monahului
i-a salvat.
-Gheronda, adeseori mirenii
intreaba cum sa se obisnuiasca sa se roage.
-Uite, mai demult, unii care
voiau sa devina monahi si aveau un caracter aspru, mergeau si se nevoiau pe
stanci abrupte, in pesteri, in mormintele inchinatorilor la idoli sau in
locuintele demonilor. Acolo treceau printr-o multime de primejdii – se temeau
ca nu cumva sa se desprinda stanca, urlau demonii etc. -, si frica ii silea sa
strige neincetat “Hristoase al meu, Maica Domnului”. Si astfel au dobandit
obisnuinta cea buna a rugaciunii neincetate. Astazi, datorita distractiilor de
noapte, drogurilor,etc., multi dintre cei care conduc masina isi pierd
controlul asupra lor insisi. Asa ca omul se duce la serviciu si nu stie daca se
mai intoarce sanatos acasa sau se va trezi schilodit in vreun spital. Aceasta nu-l
sileste sa spuna mereu: “Hristoase al meu, Maica Domnului”? Daca mirenii ar fi
pus in valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi intrecut pe noi, monahii,
in rugaciune si ar fi evitat si primejdiile.
La Coliba mea a venit cineva
foarte mahnit pentru ca din neatentie a lovit un copil cu masina. “Sunt vinovat”,
spunea el. “Te rugai in acel ceas?”, l-am intrebat. “Nu”, mi-a raspuns. “Nu
esti atat de vinovat ca ai lovit copilul, i-am spus, pe cat esti de vinovat ca
nu te rugai”. Si i-am povestit urmatorul caz pe care il aveam in vedere sa i-l
spun. Am cunoscut un functionar care ajunsese la inalte masuri de virtute. Rostea
neincetat Rugaciunea lui Iisus la serviciu, pe drum si peste tot unde mergea. Rugaciunea
ii devenise de-sine-lucratoare si din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie si
de veselie. La biroul unde lucra, uda hartiile cu lacrimi. Din aceasta pricina
se gandea sa isi lase serviciul si sa iasa la pensie. A venit la Coliba mea ca
sa ma intrebe ce sa faca. “Nu pleca, i-am spus, iar cand te vor intreba colegii
tai de ce plangi, tu sa le spui:”Mi-am adus aminte de tatal meu”. Intr-o zi, in
timp ce conducea, i-a sarit dintr-odata un copil in fata masinii. Desi l-a
aruncat cat colo ca pe un titirez, totusi copilul nu a patit nimic. L-a pazit
Dumnezeu, pentru ca in acel ceas omul se ruga.
(Cuviosul
Paisie Aghioritul – Cuvinte Duhovnicesti)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu