Acolo unde este
multa imprastiere, sunt si multi paraziti duhovnicesti
-Parinte, nu v-ati mahnit atunci
cand dupa atata osteneala pe care ati facut-o ca sa va faceti o chilie, ati
lasat-o si ati plecat in alta parte?
-Ca sa plec, a existat un oarecare motiv
serios.
-Si peste tot ati facut numai cele
absolut necesare?
-Da, am facut numai cele absolut
necesare pentru aici, ca sa pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus,
pentru Cer. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi si drumul catre Cer. Faci
una, apoi vrei si cealalta, si daca intri in angrenajul acesta, te pierzi. Daca
te pierzi in cele pamantesti, pierzi si cele ceresti. Precum cele ceresti nu au
sfarsit, asa si cele pamantesti nu au sfarsit. Sau te vei pierde aici, sau te
vei „pierde” dincolo. Stii ce inseamna sa te „pierzi” acolo sus? O, rosteam
Rugaciunea si ma „pierdeam”, ma afundam! Te-ai afundat vreodata in rugaciune?
Munca multa, cu oboseala si
imprastierea ei, nu ajuta, mai ales atunci cand este facuta in graba. Ea
indeparteaza trezvia si salbaticeste sufletul. Un asemenea om nu numai ca nu se
poate ruga, dar nici sa cugete nu poate. Nu poate actiona cu chibzuinta, si ca
urmare, actiunile lui nu sunt corecte.
Drept aceea, luati aminte: nu va
risipiti timpul fara folos, fara sa-l valorificati in cele duhovnicesti, pentru
ca veti ajunge sa va salbaticiti mult si nu veti mai putea lucra cele
duhovnicesti. Veti dori sa va indeletniciti numai cu treburi sau sa discutati
sau veti urmari sa aflati subiecte de vorba ca sa va aflati in treaba. Prin
neglijarea rugaciunii si a indatoririlor duhovnicesti, vrajmasul ne ocupa
inaltimile noastre duhovnicesti si ne razboieste atat trupeste, cat si prin
ganduri. Ne netrebniceste toate puterile, si ne taie legatura cu Dumnezeu,
urmand ca sufletul nostru sa fie robit de patimi.
Parintele Tihon le spunea monahilor
ca trebuie sa traiasca pustniceste ca sa se elibereze de griji, iar nu sa
lucreze ca argatii si sa manance ca mirenii. Pentru ca lucrarea monahului sunt
metaniiile, posturile, rugaciunile nu numai pentru sine, ci si pentru intreaga
lume, vii si adormiti. Sa munceasca numai pentru cele absolut necesare, ca sa
nu fie povara altora.
-Parinte, imprastierea este
intotdeauna piedica in viata duhovniceasca?
-Daca te ocupi de cele abosult
necesare ale ascultarii, chiar imprastiere de ai avea, nu vei suferi paguba.
Daca interesul tau pentru ascultarea care ti se incredinteaza sau pentru a
ajuta o sora nu depaseste limitele, atunci sufletul tau va dori sa rosteasca
Rugaciunea, iar ajutorul tau va fi eficient. Daca insaq tu singura depasesti
limitele, adaugi imprastiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, atunci
mintea ti se imprastie si se indeparteaza de Dumnezeu. Iar atunci cand mintea
nu este la Dumnezeu, cum va simti cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima ingheata
repede. Si eu, atunci cand am toata ziua lume, chiar daca lucrarea este
duhovniceasca, seara cand merg sa ma rog, inima mea nu este asa ca atunci cand
ma rog toata ziua. Mintea mea se umple de o gramada de lucruri si este greu sa
le alungi. Pe cat poti, sa rostesti Rugaciunea si in timpul zilei si sa
psalmodiezi incet.
Mult ajuta si putina citire
duhovniceasca, mai ales inainte de rugaciune. Ea incalzeste sufletul si alunga
grijile zilei si atunci, cu sufletul eliberat si transmutat in atmosfera
dumnezeieasca, mintea se misca neraspandita. Cu un text din Evanghelie sau din
Pateric, care are bucatele mici, dar tari, mintea se transpune in spatiul
duhovnicesc si nu mai alearga. Pentru ca mintea este ca un copil zburdalnic
care alearga cand pe aici, cand pe dincolo. Daca insa il indulcesti cu o
caramea, nu mai pleaca.
Neamprasiterea si lipsa de grija
aduc linistea launtrica si izbanda duhovniceasca. Grijile ne indeparteaza de
Dumnezeu. Atunci cand exista multa imprastiere, exista si multi paraziti
duhovnicesti, iar transmisionistii duhovnicesti nu pot lucra in conditii bune.
Monahul nu are nici o indreptatire atunci cand nu duce o viata duhovniceasca.
Sarmanii mireni au o gramada de griji si tot incearca sa faca ceva. Monahul nu
are grijile pe care le au acestia. Nu se gandeste nici la chirie, nici la
datorii, nici daca are sau nu de lucru. Si pe duhovnic il are alaturi, si
biserica este in mijlocul manastirii; rugaciuni, Sfantul Maslu, paraclise,
Liturghii. Nu are grija pamanteasca si cauta cum sa devina inger; nu are alt
scop. In timp ce mireanul are atatea griji: se gandeste cum sa-si educe copiii,
se nevoieste in acelasi timp si pentru mantuirea sufletului sau. Spunea
Parintele Trifon: „Daca monahul vrea priveghere, o poate face. Daca vrea post,
il poate face, fiindca nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are
copii....Unul vrea incaltaminte, altul haine, altul vrea altele.”
(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan
– parintele Paisie Aghioritul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu