Pentru rugaciunile Sfantului Apostol Tadeu ale Sfintilor Mucenici Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan Diaconul si Venust si ale Sfintei Mucenite Vasa, cu fiii ei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!
Întru
această zi, cuvânt din Pateric.
Un oarecare staret,
având dar duhovnicesc, zicea că la început, de când au venit în părtile acelea,
intrând în vestita cetate Antiohia si îndemnat de multa sa credintă, s-a
sălăsluit în părtile de sus, în pestera Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să
trăiască acolo. Iar, iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce vroia mântuirea sa,
ca să scape el de sminteli si de vrajbă, i-a arătat ce se întâmplă în Antiohia,
tuturor celor ce trăiau acolo. Si iată cum: „Am văzut o fiară, ca un balaur
foarte mare, fiindu-i tot trupul ca un râu de foc si gros, care înconjura si
zbura prin toată cetatea Antiohiei si mânca fără de satiu pe toti, de la mic la
mare, pe bărbati, pe feimei, pe copii, pe preoti, pe călugări, si nu scăpa
nimeni de mâncarea lui. Însă, acesta era dracul iubirii de desfătări, pe care,
văzându-l, m-am înspăimântat si am fugit afară din cetate. Deci, am văzut pe
cineva care îmi zicea: Vei face bine, dacă vei fugi de aici si te vei sui la
munte, căci acest drac are putere numai aici, în cetate, nu si la munte. Apoi,
fugind, am mers la munte, într-o mănăstire, dar nu eram încă deprins cu viata călugărească
si nu pricepeam ce voi face. Deci, mi-a venit un gând ca acesta, zicându-mi să
mă socotesc, acum, ca si când as fi pe vremea Apostolilor, de la început, să
caut, dar, să văd ce au învătat si ce au propovăduit Apostolii pentru mântuirea
oamenilor. Deci, acestea gândindu-le, m-am asezat în mănăstire si, citind cele
patru Evanghelii, mi-am ales, din ele, pentru mine, porunci ale Domnului si le
purtam cu mine pe acestea neîncetat. Si de la început, adică, mi-am ales
desăvârsita neagonisire, precum se cuvine călugărilor; si, după aceea,
desăvârsita si cu dinadinsul pustnicie”. Si toate acestea, adică, le spunea
acel mare staret, despre începutul petrecerii sale în călugărie. Si cele ce a
dobândit prin acestea, înfricosătoare si mari daruri si descoperiri, nu avem
vreme să le spunem acum, asa cum ne-a spus el viata lui, cea mai dinainte. Că
si hrană a luat din mâna îngerului si alte înfricosătoare lucruri, precum zice marele
Apostol Pavel, pe care nu este slobod omului să le grăiască. Numai aceste putine
cuvinte, ne-am silit a le spune, fiindcă am slujit noi la un staret mare, ca
acesta care ajunsese la atât de mari daruri. Să mai spunem, iarăsi, si faptul
că acest mare staret, precum spunea el însusi, a făcut o mănăstire si avea cu
sine un ucenic, care petrecea singur în colibă. Iar staretul, singur, se
linistea si auzea pe draci, strigând si zicând că s-au supărat pe acesti
călugări, că, nu numai de staret nu se puteau apropia, dar nici de ucenicul
lui, fiindcă risipeste si zideste si nu-l află pe el stând degeaba.
Acestea grăindu-le
dracii, staretul a cunoscut cele despre sine, adică, faptul că darul lui
Dumnezeu, cel ce era într-însul, gonea si risipea cu draci si ei nu puteau să
se apropie de el. Dar, despre ucenic nu se pricepea ce înseamnă acel lucru, că,
adică, risipeste si zideste. Iar, după ce a înserat, mergând la ucenic, l-a
întrebat pe el: „Cum îti petreci vremea?” Iar el, răspunzând, a zis: „Bine,
părinte”. Apoi, staretul l-a întrebat pe el despre trândăvie. Iar acesta
arătând cu degetele la niste pietre a zis: „Cu aceste pietre, zidesc un zid si,
iarăsi, îl risipesc si, aceasta făcând-o, nu simt trândăvirea”. Acestea,
auzindu-le, marele staret a cunoscut pentru care pricină nu puteau dracii să se
apropie de el, fiindcă nu-l aflau niciodată pe el stând în zadar.
Drept aceea, bine zicea
că risipeste si, iarăsi, zideste. Si, de acestea înstiintându-se, staretul si
mai mult a îndemnat pe ucenic, la un lucru bun ca acela. Iar nouă ne zicea:
„Stiu că ucenicul nu avea nici un folos sau câstig trupesc, nici pentru el,
nici pentru altii, dar, fiindcă nu stătea degeaba, necuratii draci nu aflau
vreme ca să-i facă rău. Iarăsi, un alt staret, de care scrie la Pateric, făcea
acelasi lucru, în alt chip, că, aflând o colibă lângă un lac cu trestii, stătea
si împletea cosnite si le arunca pe ele în râu. Si aceasta o făcea nu pentru
câstig, ci ca să se ostenească si să se linistească. Dumnezeului nostru, slavă!
(Proloage)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu