POVESTEA
PUIULUI DE CIOARA
Una dintre grijile noastre
inainte de a pleca la serviciu si imediat ce ajungem acasa este aceea de a
hrani pasarelele. Vin la graunte, in special turturei si vrabiute. Desi initial
a fost un adevarat “razboi” intre ele, acum au invatat sa se accepte unele pe
altele, asa ca iau masa impreuna.
Zilele trecute am observat
ca, dupa ce s-au saturat si au plecat turtureii si vrabiutele, s-a apropiat
timid de cutia cu graunte o cioara. Asta m-a facut sa-mi amintesc o relatare
spusa de bunica mea de pe vremea cand era copila. Bunica este o persoana care
dintotdeauna a iubit pasarile si animalele, care nu a conceput sa nu aiba drept
companie un animalut.
Povestea era cam asa: In
primii ani de dupa razboi, copil fiind in varsta de 9-10 ani, mergea la scoala
pe jos din cartierul ei pana in centrul de azi al orasului (mergea pe
Bulevardul cu Castani). O distanta destul de mare. Intr-una din zile, in
apropierea scolii, a vazut o multime de ciori. Era nedumerita de ce se agitau
si croncaneau asa de mult. S-a apropiat si a vazut ca acestea se chinuiau sa
ridice inapoi in cuib un pui de cioara cazut. A stat, le-a studiat si, cand
si-a dat seama ca acest lucru este practic imposibil, a gonit ciorile si a luat
puiul.
Ajunsa cu el acasa, l-a
ingrijit cu multa dragoste luni intregi, pana cand acesta a fost in stare sa
zboare si sa se descurce singur.
Ceea ce a impresionat-o tare
mult pe bunica a fost faptul ca, timp de multi ani, puiul de cioara crescut de
ea, venea in fiecare an, ciocanea in tocul usii si, cateva zile statea in pomul
din fata casei, dupa care pleca din nou. Bunica a considerat ca acesta era
modul pasarii de a-i multumi pentru grjia purtata.