Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)
În
Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit care, socotind cum că viaţa aceasta
vremelnică trece ca un vis, a hotărât să se depărteze de lume pentru ca să-şi
caute de mântuirea sufletului său. Învoindu-se cu soţia sa şi cerându-i
iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe care îl făcuse cu
dânsa şi s-a dus într-altă parte, într-un loc liniştit. Şi acolo, trăind cu
dragoste şi cu frică de Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile
lăcaşuri.
Iar
femeia rămânând în casă numai cu copilul, îl iubea peste fire, ţinându-l în braţe
mai toată ziua şi toată noaptea şi într-una îl dezmierda si îl săruta. Și nu
numai cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse mare, bărbat
desăvârşit, ca o maică neînţeleaptă, dormea împreună cu dânsul, ca pe vremea
când era copil mic şi nu se gândea, nefericita, ce alunecare mare putea să-i
vină printr-însul.
Din
neluarea aminte a ei, cum şi din îndemnarea diavolului, a căzut în păcat cu
dânsul, ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de fiul ei, a
ajuns într-aşastare de mâhnire, că voia să se omoare. Însă gândind la mila cea
nemărginită a lui Dumnezeu, n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat deodată la
Domnul cel preaîndurat. Şi din acel ceas n-a mai făcut nimic în casă, ci toată vremea
a petrecut-o cu posturi, cumilostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot
sufletul.
Iar
după ce a venit vremea naşterii, ducându-se într-un loc ascuns al casei sale a
născut, şi ca să nu se afle ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de
necurăţenii unde a murit. Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre acest
fapt. Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi făcuse ei până atunci,
ci s-a hotărât ca s-o ruşineze şi înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească,
pentru ca astfel din multă mâhnire să moară nepocăită.
Prefăcându-se,
preaînrăutăţitul, cum că ar fi duhovnic înţelept, înainte văzător al inimilor
omeneşti, învăţa pe popor. Şi pentru ca să se creadă cuvintele lui, a
descoperit multe omoruri şi furturi, cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la
evlavie şi ţinea la el nu numai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar
judecătorii cetăţii. Iar într-o zi, a zis el către aceştia: „Preacinstiţi
boieri! Eu vreau să vă povestesc astăzi, mari şi înfricoşate lucruri şi mai
ales despre o păgânească faptă fără de lege şi cu totul necuviincioasă, care s-a
făcut în cetate, atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat Dumnezeu
focca să ardă toată Roma, după cum odinioară Sodoma şi Gomora, pentru că aici
s-a făptuit mai mare şi mai urâtă păgânătate, decât cele ce s-au făcut acolo.
Aflaţi dar, că cutare femeie (şi i-a zis pe nume), care pentru făţărnicia şi
evlavia ei cea mincinoasă o socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut
un copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o faptă ca
aceasta”.
Acestea
auzind, cei ce erau de faţă n-au crezut, ci s-au împotrivit, zicând că spune
minciuni, pentru că femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de
Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea de ea. Atunci vrăjmaşul,
dovedind învinuirea cu jurământ, a zis: „Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi
pe femeie aici să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi mincinos din noi doi,
să fie ars de viu”.
Judecătorii
chemând de faţă pe cea învinuită, i-au zis: „Doamnă, ştii că proorocul acesta
pe care l-a trimis Dumnezeu în acestă vreme pentru mântuirea noastră, te
învinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă. Dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar
dacă nu, dovedeşte-l pe dânsul ca pe un pârâş mincinos”.
Iar
femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a răspuns: „Preaînţelepţi judecători, daţi-mi
un termen de câteva zile, spre a putea răspunde la o învinuire ca aceasta; căci
zice înţeleptul Solomon: „Să nu răspundă cineva degrabă la mare întrebare, ci
mai întâi bine de tot să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se
cuvine”. Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.
Ieşind
de la judecată, s-a dus la casa ei; şi neavând la oameni nădejde, ci numai la
Dumnezeu, a plâns cu amar. Apoi, ducându-se la Arhiereul de atunci, Lucian cu numele,
a căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatul său cu atâta zdrobire de
inimă şi cu atâtea lacrimi, încât s-a minunat Arhiereul şi i-a zis: „Îndrăzneşte
fiică, spre mult Înduratul şi Milostivul Dumnezeu, căci mai mare este
milostivirea Lui, decât toate fărădelegile tale; că el n-a urât pe Pavel
prigonitorul, nici pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Și nu numai că i-a
iertat, dar și cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a aşezat. Roagă-te dar,
cu lacrimi, Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci Ea este nădejdea cea mai temeinică
a celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare şi fiindcă termenul
de judecată este scurt, nu-ţi dau alt canon decât să te rogi neîncetat cu
zdrobire de inimă şi cu lacrimi şi cu rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor
tale”.
Din
nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea, cu o mare nădejde în Dumnezeu şi
în Preacurata Maica Lui, s-a întors la casa sa. Închizându-se într-o cămăruţă deosebită
- plângând toată săptămâna, nemângâiată şi bătându-şi pieptul, ochii şi mâinile
le ţinea înălţate către cer, iar inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
rugându-se ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era ameninţată şi să nu
fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a întregii cetăţi. Şi fiindcă se ruga din
toată inima, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi, a auzit-o îndată Ajutătoarea
cea grabnică a celor ce în primejdii sunt fără de ajutor.
Când
a venit ziua hotărâtă şi a plecat, mergând cu slujnicele şi cu rudeniile sale
la divan, însăşi Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună cu
dânsa a călătorit, până la priveliştea aceea. Iar începându-se judecata, au zis
judecătorii către cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică diavolul): „Iată,
părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai clevetit-o, zicând despre
ea că ar fi făcut acele ruşinoase şi nelegiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă
pe dânsa faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin arderea cu
foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât. Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos
- după lege - să primeşti tu asemenea pedeapsă”. Însă clericul uitându-se lung
la femeie, se mira, şi nu putea să vorbească nicidecum. Atunci i-au zis judecătorii:
„Ce stai aşa nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti pe dânsa
după cum făceai mai-nainte?”. Răspuns-a duhovnicul: „Această femeie nu este amestecătoarea
de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci una dintre cele mai
îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din fiicele Ierusalimului. Şi mă tem să o spun
cine este şi nu pot să o mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este şi o
acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este cum a fost înainte, ci alta
asemenea ei, însă cu totul schimbată”.
Şi
aşa, mincinosul fără să vrea a spus adevărul, căci în acel ceas femeia nu mai
era păcătoasă ca mai înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu
dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt. Acestea auzindu-le ei, s-au
însemnat cu semnul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină,
neputând blestematul suferi puterea ei, s-a făcut ca un fum şi a pierit din
mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi
din acel timp au respectat-o mai mult şi au avut către dânsa mai mare evlavie.
Iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se cuvenea, tot restul vieţii
sale şi l-a petrecut cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, spre ruşinarea urătorului
de bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat. Amin (39, Minunile Maicii
Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu