Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (III)
Ne-a
spus nouă (lui Ioan şi lui Sofronie) Avva Dionisie, preaiubitul şi păzitorul de
vase al bisericii din Ascalon, despre Ioan Sihastrul, zicând: „Mare era bărbatul
acela pentru veacul cel de acum, prin viaţa lui, şi lui Dumnezeu foarte plăcut.
Şi vieţuia în hotarele satului Sehustra, care era departe de Ierusalim, ca la
20 de stadii. Şi avea stareţul în peştera sa icoana Preacuratei, Stăpânei
noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ţinând în braţe pe
Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Dumnezeul nostru. Și starețul
acesta, când vroia să se ducă undeva, ori în pustie departe, ori la Ierusalim,
ca să se închine cinstitei Cruci şi la mormântul lui Hristos şi să cerceteze
locurile Sfinte, sau la muntele Sinaiului, ca să se roage, sau la Sfinţii Mucenici
ale căror moaşte se aflau departe de Ierusalim, căci îi plăcea stareţului să dea
cinstire sfinţilor. Mergând uneori în Efes, la mormântul Sfântului Evanghelist
Ioan, uneori la Sfântul Teodor, în Evhaita, iar uneori la Sfânta Tecla, în
Seleucia Isauriei, alteori la Sfântul Serghie, în Sarafas, uneori la unul, iar
alteori la alt sfânt. Oricând se ducea, îşi pregătea în peştera sa candela,
înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi o aprindea, precum îi
era obiceiul. Apoi, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu ca să-i îndrepteze
paşii pe calea cea bună şi, privind icoana Născătoarei de Dumnezeu, grăia:
„Preacurată Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, pentru că plec în călătorie îndepărtată,
întru care multe zile am să zăbovesc, Tu singură să ai grijă de candela Ta şi
nestinsă să o păzeşti până ce mă voi întoarce, după a mea rugăciune. Căci eu
având ajutorul Tău, împreună-călător cu mine, mă duc pe drumul meu, la care
m-am gândit”. Acestea zicându-le către sfânta icoană, se ducea pe drumul său şi
zăbovea uneori o lună, alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase.
Şi,
întorcându-se, afla întotdeauna candela plină, arzând precum o lăsase şi
niciodată n-a aflat-o pe ea stinsă. Şi încă ne-a spus nouă Dionisie, Preotul, că
acest părinte Ioan, umblând odată în hotarele satului aceluia, unde era peştera
lui, a întâlnit un leu mare, mergând în calea lui, la un loc strâmt, între două
şiruri de spini, cu care locuitorii îşi îngrădeau ţarinile lor. Şi atât de
strâmtă era calea aceea, încât abia putea să treacă printre acei spini, un om mergând
pe jos şi nepurtând nimic cu el. Şi, când amândoi s-au apropiat unul de altul, stareţul
nu-i da cale liberă leului, nici leul nu putea să se întoarcă din cale, din
cauza strâmtorii locului şi nici să treacă ei unul pe lângă altul nu era cu
putinţă. Şi leul văzând pe plăcutul lui Dumnezeu că nicidecum nu vrea să se
întoarcă, ci să treacă pe calea ce era înainte, a stat de-a stânga stareţului,
pe picioarele cele din spate şi pe gardul acela, cu greutatea trupului său, lărgindu-l
puţin. Şi a făcut Sfântului cale liberă şi a trecut pe lângă leu, atingându-se
cu spatele lui de pieptul lui.
La
acest avvă Ioan a venit un frate şi văzând că în peştera lui nu se afla nimic, i-a
grăit lui: „Cum petreci aici, avva, neavând cele de trebuinţă pentru viaţă?”. Bătrânul
ia
răspuns:
„Fiule, peştera aceasta este neguţătorie duhovnicească; dă şi ia. Dă lucru de mână
şi ia cele trebuincioase”. Şi aşa, acest plăcut al lui Dumnezeu Părinte, vieţuind
în pustniceştile sale nevoinţe şi osteneli ani îndestulaţi, s-a dus la Domnul şi
s-a numărat în ceata Sfinţilor, celor ce stau înaintea Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, Unuia în Treime, Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine slavă,
în veci. Amin (Proloage 19 iunie).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu