Minunile Maicii Domnului (VI)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

Maica Domnului primeşte pocăinţa Iui Teofil, cel ce s-a lepădat de Hristos

Pe la anul 537, după venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se afla în Eparhia Ciliciei un episcop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor, Teofil cu numele. El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile bisericeşti cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât toţi erau mulţumiţi. Iar după ce a murit Episcopul, a alergat tot poporul la Mitropolit, cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care era bărbat vrednic şi cu fapte bune, după cum am arătat.

Acesta însă ca un om smerit ce era, auzind de cererea poporului, n-a voit să primească nicidecum. Atunci Mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonit pe un altul, căruia i-a zis să-l iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a petrecut Teofil astfel în slujba sa multă vreme, cu fapte bune şi frumoase.

Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până într-atât asupra lui, încât noul Episcop l-a urât foarte şi în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui. Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus într-o stare de grozavă amărăciune, întărâtare şi mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost şi din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul Episcop, care ocupa acest loc de mare demnitate, numai datorită faptului că el - Teofil - nu voise să-l primească.

Acestea, cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a biruit, înduplecându-l să facă Episcopului o vrăjitorie, ca să-l primească iar în slujba lui cea de dinainte.

Fiind în acea ţară un oarecare vrăjitor mare, s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face orice îţi va zice el. Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să nu faci Cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea”. Teofil, fiind biruit de mânie, a primit ca un ticălos. Urcându-se într-un loc pustiu, vrăjitorul a început a face vrăjile lui, strigând pe draci, care îndată s-au adunat, mulţime nenumărată. Şi venind mai-marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.

Atunci a zis vrăjitorul către Teofil: „Închină-te domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavol: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către Episcopul său şi l-am adus la tine ca să-l ajuţi”. Diavolul a răspuns: „Dacă se va lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa, cum că se leapădă de Fiul Mariei şi să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă”.

Atunci Teofil, îngâmfat de slava deşartă a lumii acesteia, sau mai bine zis, îndemnat de acel duh începător al mândriei, a primit şi, ca un fără de minte, a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu diavolul. Şi iscălind scrisoarea, a dat-o vrăjmaşului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut cu toate duhurile rele.

A doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i s-a făcut, i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă. Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la Episcop, l-a îngrozit şi l-a ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Înălţându-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mândru. Şi se temeau toţi de el, şi-l respectau, iar mai mult decât toţi îl cinstea Episcopul.

Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca să se lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-şi în sine şi socotind adâncul pierzării în care s-a cufundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! Cum m-am rătăcit, ticălosul, şi ca un nebun m-am făcut rob al diavolului, pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar oare cum nu am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am lipsit - şi nu m-am gândit la Înfricoşata Judecată a Împăratului Ceresc, Care mă va arunca în focul cel veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte!

Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: „Vai ţie, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău? Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghearele diavolului? Vai mie, ticălosul! Mai bine s-ar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să mă ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul şi Mântuitorul meu!

Acestea şi mai multe altele zicând, i-a venit puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă şi, ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar şi suspinând din adâncul inimii. Mărturisindu-şi cu glas mare fărădelegea lui, se ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.

A petrecut 40 de zile acolo, rugându-se, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vreo supărare. Şi după 40 de zile, adormind puţin, a văzut în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care i-a zis lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul Meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?”. Iar acela cu lacrimi i-a răspuns: „Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu, însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi nemăsurata iubire de oameni; căci pentru păcătoşi a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină milostivire. Cred cu tărie că mica mea pocăinţă şi marele tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Rogu-te dar, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc ţie, Doamna mea, cum că prin pocăinţa mea cea bună, să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească, şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi - va împlini milostivirea Preabunului Stăpân, Care pentru păcătoşi şi-a vărsat sângele Său cel preascump. Şi de Acela de Care, ca un nebun, m-am lepădat, pe Acela din toată inima Îl mărturisesc şi Îl cred Dumnezeul şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, să-mi dai ajutorul Tău”.

Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăşi, din tot sufletul, mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa ta şi îţi iartă fărădelegea; sârguieşte-te până la sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta”.

Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie, atotputernică Stăpână, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul, zapisul meu cel nebunesc, spre încredinţarea iertării mele. Pentru că acest zapis mă întristează şi mă necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghearele vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”. Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.

Trezindu-se plin de bucurie Teofil şi rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din nou Prelăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris cu însăţi mâna ta”. După care îndată deşteptându-se a văzut că zapisul cel scris şi iscălit de el, era în mâinile lui!

Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită şi puterea cea neasemănată. De aceasta înştiinţându-se Episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.

Mutându-se din această viaţă, şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în biserică, chiar înaintea icoanei preasfinte a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său. Şi pentru marea lui nevoinţă şi pocăinţă, cum şi pentru faptele lui bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru slava lui Dumnezeu şi a Maicii Lui de către cinstitele lui moaşte. Acestă mărturisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de faţă şi a mărturisit pentru ca să ştim, noi păcătoşii, cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi mijlocitoarea noastră.

Pentru ale cărei rugăciuni, o, de ne-am învrednici fericirii celei cereşti. Amin (24, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990)

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)