Un hulitor al Maicii Domnului pedepsit cu jalnică Moarte
În Saxonia era un om cu
viaţa foarte înrăutăţită şi răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte
era pornit şi foarte obişnuit, nebunul. Şi la orice pricină, oricât de mică, zicea
cuvinte grele de hulă ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică de păcat.
Într-o zi, jucând cărţile, a pierdut toţi banii săi şi, mâniindu-se, a început
cu gura lui cea diavolească a huli după obişnuinţa lui, zicând cuvinte atât de
urâte asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de faţă, şi-au astupat urechile şi
au fugit, ca să nu le mai audă.
Dar preaînrăutăţitul
acela a început să hulească şi pe Născătoarea de Dumnezeu cea Preanevinovată şi
Prealăudată, zicând şi asupra Ei cuvinte înfricoşate şi necuvioase, pe care însă
nu le-a suferit Dumnezeu cel Atotputernic şi Fiul Ei, ci le-a pedepsit nevăzut
cu sabia dreptăţii chiar în acel ceas, căci căzând la pământ, striga acestea cu
mare jale: „Răul pe care l-am pătimit, cine m-a omorât pe mine, cel de trei ori
ticălos?”.
Aşa zicând, şi-a dat
sufletul pe care i l-au luat demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui din
care curgea sânge necontenit, dezbrăcându-l cei ce erau de faţă, l-au aflat
despicat de la piept până la buric, ca şi cum ar fi fost spintecat cu o mare
sabie, şi se vedeau toate măruntaiele lui! Adunându-se oameni nenumăraţi ca să vadă
o asemenea privelişte jalnică, a alergat şi un prieten al lui ca să-l vadă şi
în drumul lui l-a întâmpinat ca o umbră de om care i-a zis: „Eu sunt prietenul
tău care am murit acum de curând şi mi-a poruncit Dreptul Judecător să-ţi spun
aceste cuvinte ca să audă toţi hulitorii şi să se pocăiască, pentru ca să nu pătimească
mai cumplită pedeapsă. Şi să ştii că Stăpânul Hristos, cel îndelung-răbdător şi
mult-milostiv, rabdă cu minunată nepomenire de rău pe aceia care Îl ocărăsc şi
Îl batjocoresc şi fac alte multe fărădelegi. Însă pe cei preaîndrăzneţi şi
preaobraznici, care îndrăznesc să batjocorească pe Preacinstita şi Preacurata
Maica Lui, nu suferă nicidecum neruşinarea lor, ci le dă lor, de pe acuma, arvuna
muncii celei nesfârşite, după cum am primit-o şi eu ticălosul, prietenul tău”. Acestea
zicând sufletul, s-a făcut nevăzut. Iar acela, ducându-se unde zăcea mortul, a crezut
celor spuse şi le-a propovăduit tuturor, şi s-a înfricoşat tot poporul şi s-a
îngrozit. Şi de atunci n-a mai îndrăznit nimeni să deschidă gura asupra Maicii
lui Dumnezeu, aducându-şi toţi aminte de aceea înfricoşată şi dreaptă izbândire,
Amin (52, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu