Despre Maica Domnului

 La sanul adevaratei Mame (VII)

 Cei doi parinti rusi, asceti ai Sfantului Munte, parintele Abel si parintele Nicandru, erau niste oameni placuti Maicii Domnului, cetateni ai Cerului. Prin nevointele lor duhovnicesti au dovedit ca fac parte dintr-un “neam ales”, cel al adevaratilor monahi, cu care vrajmasii omului, demonii, se lupta ca sa castige omul launtric, sufletul. Erau niste robi adevarati ai lui Hristos si ai Maicii Domnului, ce cautau cele dumnezeiesti si simteau chemari tainice, fiind daruiti cu totul nevointelor ascetice si traind in cea mai mare saracie.

Viata lor muceniceasca, pe care ei singuri o cautau si o imbratisau cu caldura, era o minune a Maicii Domnului. Daca aceasta viata muceniceasca si ingereasca a lor nu este o minune, atunci ce altceva mai maret poate fi numit minune?

Cei doi asceti, parintele Abel si parintele Nicandru, “dupa ce luau masa o singura data in zi, se indeletniceau in chiliile lor pana la Vecernie, cu citirea textelor duhovnicesti. Apoi savarseau Vecernia dupa tipic”. Citeau intotdeauna cu atentie si cu lacrimi, fara sa se grabeasca, incet si simplu.

Apoi faceau Pavecernita cu Canonul Maicii Domnului din “Bogorodicina” si in continuare rugaciunea personala, facuta inainte de a se culca.

Noptile le petreceau in priveghere, rugandu-se si facand metanii mari. Daca noaptea se simteau obositi, atunci inchideau ochii pentru putin timp, stand asezati. Si aceasta o faceau pe neobservate. Se sileau pe ei insisi sa ramana in priveghere.

La miezul noptii mergeau in biserica pentru a se ruga impreuna. Acolo citeau Miezonoptica, Utrenia si in continuare canonul impreuna cu Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Apoi se daruiau Rugaciunii mintii pana in zori.

Dimineata incepeau lucrul de mana. Fiecare trebuia sa faca zece linguri de lemn, dintre cele mai simple. Aceasta o faceau fiecare separat.

Niciodata nu discutatu intre ei, in afara de cele absolut necesare, si se rugau neincetat cu Rugaciunea mintii.

Dupa lucrul de mana citeau slujba Ceasurilor si din nou Acatistul Maicii Domnului. Apoi, cand terminau, mergeau in trapeza.

Ceas nu aveau, dar intotdeauna cunosteau ora, caci sub munte se afla Manastirea Iviron, din al carei turn se auzeau bataile ceasului.

Astfel si-au petrecut zilele si noptile, “cu rugaciune neincetata si cu lucrul de mana neintrerupt”, timp de aproape jumatate de secol.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)