Despre manie si pocainta

 Pentru Inainte-praznuirea Inaltarii Sfintei Cruci si pentru rugaciunile Sfintilor Sfintiti Mucenici Corneliu Sutasul si Ciprian, episcopul Cartaginei, ale Sfantului Cuvios Ioan de la Prislop si ale Sfintilor Mucenici din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian si Valerian, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre mânie si pocăintă.

Un frate oarecare avea necaz asupra altui frate, care, întelegând că acela are necaz asupra lui, a mers la dânsul, vrând să se smerească, să-si ceară iertare si să se împace cu dânsul. Deci, bătând el la usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă si să-l primească. Iar acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit si el, si, mergând la un bătrân, i-a spus lui despre acel frate, jeluindu-se că are necaz pe el si a mers la dânsul să-si ceară iertăciune si să se împace cu dânsul, dar nu l-a primit, nici i-a deschis lui usa. Iar bătrânul i-a zis lui: „Caută, fiule, si-ti ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, că tu nu esti cu nimic vinovat, nici i-ai făcut lui vreun rău, ci el a făcut rău si este vinovat. Si, asa, pe tine însuti te îndreptătesti, iar pe el îl învinovătesti. Deci, pentru aceasta, nu-i dă lui Dumnezeu îndemn ca să-ti deschidă si să te primească, fiindcă mergi la dânsul nu cu adevărată pocăintă, ci cu fătărnicie. Deci, mergi si pune în inima ta, că tu ai gresit si tu esti vinovat, iar pe dânsul dezvinovăteste-l si asa îi va da lui îndemnare si umilintă, ca să se smerească si să se împace cu tine.” Si i-a spus lui această povestire: „Erau doi oameni mireni, în Egipt, în tinutul Alexandriei, si erau amândoi cu bună cucernicie si cu viată bună. Acestia, sfătuindu-se amândoi, au lăsat lumea si s-au călugărit împreună. Si auzind ei citindu-se cuvântul ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice că unii s-au scopit pe sine pentru împărătia Cerului, si râvnind acelui cuvânt, s-au scopit pe sine amândoi. Si, nestiind ei puterea dumnezeiestii Scripturi, li se părea că mare bunătate au făcut ei cu acea faptă, că s-au scopit pe sine pentru împărătia Cerului. Iar arhiepiscopul, auzind de acest lucru al lor, i-a despărtit pe ei de Sfânta Biserică. Iar ei se răzvrăteau asupra arhiepiscopului, zicând că pentru oarecare pizmă si fără dreptate i-a despărtit pe ei de Biserică si s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul lerusalimului, să se jeluiască si să-si spună pricina lor si acela îi va binecuvânta si-i va împăca, iarăsi, pe ei cu Biserica. Deci au mers la arhiepiscopul lerusalimului si au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărtit pe ei de Biserică, si spunându-i si pentru care pricină i-a despărtit. Iar arhiepiscopul lerusalimului, auzind acestea, a zis lor: „Si eu vă despart pe voi”. Iar ei, auzind aceasta, s-au necăjit foarte. Si, sfătuindu-se, au zis unul către altul: „să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei si acela, văzând supărarea sl strâmbătatea ce tragem, nefiind vinovati, îsi va face milă si ne va primi pe noi”. Si asa au mers la arhiepiscopul Antiohiei si i-au spus lui jalba si pricina lor, iar arhiepiscopul, auzind, a zis lor: „Si eu vă despart pe voi”. Iar ei, în loc de nădejdea ce aveau că-i va bucura acel arhiepiscop, auziră dimpotrivă si pe acesta, ca si pe ceilalti, zicându-le: „Si eu vă despart pe voi”. Si s-au sfătuit aceia să meargă la Roma, la papa, zicând: „Să mergem, frate, la papa si el ne va primi pe noi si ne va da izbândă nouă fată de toti ceilalti”. Si asa, au plecat, si au mers la Roma, la papa si s-au jeluit si au spus papei toată pricina lor, si cum toti arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea si nevinovătia, i-au despărtit pe ei de Sfânta Biserică, fără de nici o pricină sau vină. Iar papa, auzind acestea, le-a zis lor: „Si eu vă despart pe voi”. Iar ei, auzind si de la papa tot acelasi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalti arhiepiscopi, vorbeau între ei, zicând: ,,Ce vom face, frate, că acestia sunt uniti toti la un cuvânt, fiindcă ei se adună în soboare, toti la un loc, si se sfătuiesc si se unesc să tină toti una si să fie toti într-un cuvânt. Ci noi, frate, să mergem la Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului si să ne jeluim si să-i spunem lui toată pricina noastră. Si acela, fiind om sfânt si prooroc si cunoscător, ne va cunoaste supărarea si nevinovătia noastră si necazul ce tragem fără dreptate si ne va primi pe noi”. Si asa, iesind din cetatea Romei, au plecat si au mers în Cipru. Si dacă s-au apropiat de cetatea unde era Sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit Sfântului venirea acelor doi călugări si osteneala si pricina lor. Iar Sfântul Epifanie, înstiintându-se despre dânsii, îndată a trimis pe un cleric al său întru întâmpinarea lor, ca să le spună că nici în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, că nu-i primeste pe ei. Iar ei, auzind aceasta, s-au umilit în inimile lor si s-au smerit pe sine, vorbind unul către altul si zicând: „Cu adevărat, frate, noi am gresit lui Dumnezeu. Si pentru ce, dar, umblăm zbuciumându-ne, vrând să ne îndreptătim noi? Că, iată, asa precum socoteam noi, toti fără de dreptate si fără de nici o vină, unul după altul, ne despărtiră pe noi de Sfânta Biserică. Iar acesta, încă nici n-am mers la dânsul să ne jeluim lui si să ne spunem pricina noastră, si nici nu ne-a văzut pe noi, ci, fiind el om sfânt si prooroc cunoscător, iată că însusi Dumnezeu i-a descoperit lui si i-a arătat venirea noastră la dânsul si greseala noastră, pentru care ne-a poruncit nouă nici în cetatea lui să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim noi, umblând să ne îndreptătim, că noi am gresit lui Dumnezeu si Dumnezeu i-a arătat lui greselile noastre. Pentru aceea, nu numai că nu ne primeste pe noi să vedem fata lui, dar nici în cetate nu ne dă voie să intrăm. Si asa au început a se umili si a plânge si a se smeri, cunoscându-si greseala si păcatul lor. Iar cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, văzându-i pe dânsii că si-au cunoscut greseala lor si că s-au umilit în inimile lor si se smeresc, căindu-se de păcatul lor, a descoperit si a arătat iarăsi si aceasta Sfântului Epifanie, că si-au cunoscut păcatul si că se smeresc, căindu-se. Si i-a poruncit lui să trimită ca să-i cheme si să-i primească pe ei, că si-au cunoscut greseala lor si că se căiesc. Si a trimis Sfântul Epifanie la dânsii si i-a chemat la sine si, cu multe cuvinte de folos i-a învătat si i-a mângâiat pe ei si i-a primit în Sfânta Biserică si i-a împărtăsit pe ei cu Sfintele Taine si a scris pentru dânsii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: „Primeste, frate, pe fiii tăi, că adevărat, acum, s-au smerit si s-au pocăit”. Si asa i-a trimis pe ei la locul lor.”

Această povestire, spunându-o bătrânul fratelui, i-a zis lui: „lată fiule, aceasta este adevărata tămăduire a sufletului, ca întru toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne si ocărându-ne, descoperindu-ne si vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, iar nu ale fratelui nostru”. Acestea auzindu-le, fratele s-a umilit în inima sa si a făgăduit că va face după cuvântul bătrânului. S-a dus, iarăsi, cu smerenie la acel frate, care avea necaz pe el, să se roage să-l ierte pe el si, bătând la usa chiliei, îndată a auzit si i-a deschis lui. Si mai înainte de a se pleca el si a-si cere iertăciune, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am scârbit pe tine”. Si asa, cu dragoste, din tot sufletul, sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânsii.

(Proloage).

Acatistul zilei