Despre Maica Domnului

 Vicleniile diavolilor (II)

Batranul Iosif Isihastul, care a trait un timp la Schitul Sfantului Vasilie din Sfantul Munte, a fost razboit mult de dracul desfranarii. Despre acest razboi puternic al trupului, Batranul Iosif spunea: “Aveam o deplina cunoastere a razboiului si de aceea ma nevoiam cu asprime. Iar atunci cand ajungeam la limita, Harul ma intarea si iarasi incepeam. Dar odata cu trecerea timpului, razboiul devenea tot mai aspru si aproape neincetat”.

Atunci Parintele Iosif a scos din chilia sa patul de lemn si si-a facut un scaun de lemn, ca un fotoliu, pentru a-si sprijini mainile. In acesta a stat si a privegheat 8 ani de zile, timp cat a durat razboiul trupului, si aceasta a facut-o fara sa se intinda vreodata pe coaste. Spunea iarasi Batranul Iosif: “Si fiindca razboiul nu inceta, nu am incetat nici eu sa ma impotrivesc prin nevointa aspra si mai ales prin priveghere (spunea alteori ca nici o alta rea-patimire nu usuca patimile ca privegherea) si bataia binefacatoare, asa cum o numea el. Plangeam, suspinam, ma rugam Maicii Domnului, care de multe ori m-a mangaiat, dar nici o usurare nu simteam. Razboiul inceta pentru putin ca sa rasuflu, iar apoi incepea cu si mai multa tarie. Numai in rugaciune gaseam mangaiere”.

Odata Batranul Iosif a simtit usurare in razboi si a crezut ca a biruit patima, dar aceasta s tinut doar cateva zile, dupa care razboiul trupului s-a intetit.

“Plangeam, spunea Batranul, privegheam cat se putea de mult, dar starea mea nu se schimba. Imi loveam atat de mult trupul cu bastonul, incat de la jumatate in jos eram vanat de bataie, dar razboiul nu ceda deloc. Singurele mele mangaieri erau lacrimile si rugaciunea, dar vedeam ca patima inca mai traia in mine si nu se dadea deloc batuta. Ma rugam neincetat lui Hristos si Preacuratei Sale Maici, catre care, de la inceput am avut o deosebita evlavie si dragoste. “Stapana mea! Stapana mea! strigam cu durere. Tu, care esti pazitoarea celor ce traiesc in feciorie, cunosti ca niciodata nu am iubit pacatul trupesc, ci dupa ce L-am cunoscut pe Fiul Tau, am hotarat sa dobandesc curatia desavarsita, atat cat ii este cu putinta omului. De ce atunci atata sila din partea dracilor? Vor birui oare si intentia mea cea buna?”.

Atunci insa cand a venit si bucuria marii biruinte, a biruintei impotriva diavolului, Batranul Iosif spunea: “Odata, pe cand eram descurajat din pricina ispitelor, m-am dus in chilia mea, am inchis usa si m-am asezat pe un scaunel pentru a rosti Rugaciunea. Incepusem sa ma linistesc, cand deodata am auzit cum se deschide usa, dar nu m-am miscat, crezand ca este parintele Arsenie (ucenicul sau). Indata insa am simtit ca cineva ma indemna spre pofta trupeasca. Cand am deschis ochii, ce sa vad? Era duhul necurat al desfranarii! Arata asa cum il descriu Parintii, cu un cap plesuv si murdar ce avea doua coarne mici si drepte, cu o fata palida, cu ochii rotunzi si rosii, plini de viclenie si cu trupul murdar, acoperit de fire de porc salbatic.

Atunci m-am napustit asupra lui cu toata puterea mea, dar fireste, era cu neputinta sa-l pot tine. In palme mi-a ramas numai senzatia parului si o duhoare de pucioasa si de noroi care s-a raspandit in tot locul acela.

Din acea clipa, cu Harul lui Hristos si al Maicii Lui m-am usurat de greutatea acestui razboi, au incetat cu desavarsire gandurile necurate, iar eu ma simteam ca un copil mic, fara sa ma mai lupte aceasta patima. Atunci am cantat cantarea de biruinta a Proorocului Moise: “Calul si calaretul i-a aruncat in mare”. Toata noaptea aceea m-am bucurat si am slavit pe Hristos si pe Preacurata Sa Maica, Care nu au trecut cu vederea ticalosia mea si nu m-au dat spre vanare dintilor vrajmasilor”.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)