Despre Maica Domnului

 Maica Domnului intareste neputintele noastre (VIII)

Nicolae, copilul unei femei vaduve, se tragea din orasul Vriulon, din Asia mica. Pentru a-si agonisi hrana cea de toate zilele si a castiga o mica simbrie, a fost nevoit sa pasca camilele unui turc, pe nume Aga, impreuna cu alti sase tineri crestini, care fiind amenintati de agareni ca ii vor ucide pe toti crestinii, si-au schimbat credinta. Atunci cand mama lui Nicolae l-a vazut pe fiul ei imbracat in haine turcesti, cu salvari si cu turban, a inteles ce se intamplase. Si ca si cum nu ar fi fost mama lui, i-a spus plina de manie:

-Sa nu te apropii de mine! Sa pleci din casa mea cat mai repede! Eu nu am nascut un turc, ci un Nicolae crestin. Nicolae a simtit cuvintele mamei sale ca pe niste ace otravite care ii intepau inima. Abia atunci si-a dat seama de faradelegea pe care o facuse. A plecat de acasa plangand, iar pe drum striga catre Hristos de Care se lepadase.: “Izvorule al milei, Adancule al bunatatii, Parinte al indurarilor, milueste-ma! Faradelegea mea am cunoscut si pacatul meu inaintea mea este pururea. Povatuieste-ma la pamantul dreptatii!”.

Apoi, imbracandu-se cu haine crestinesti, s-a dus la Smirna, avand vie in inima sa amintirea lepadarii. Aici, dupa iconomia lui Dumnezeu, care nu voia sa se piarda sufletul lui, a intalnit un duhovnic athonit, care l-a sfatuit sa mearga in Sfantul Munte, incredintandu-l ca acolo isi va gasi linistea sufletesca si mantuirea.

A ajuns la Schitul Sfanta Ana unde a intalnit un consatean de-al sau, parintele Stefan, care era un calugar foarte cuvios. Acesta l-a oprit langa sine si a plans mult cand a aflat ca acest tanar trecea printr-o astfel de suferinta: dispretul mamei, nopti nedormite, martiriul sufletesc si in cele din urma o mare pocainta. Voia sa se nevoiasca impreuna cu el in stadionul virtutilor si al nevointei sufletului si trupului. Astfel, l-a “aprovizionat” cu “toate Tainele stralucitei si adevaratei noastre credinte, necesare pentru drumul ascezei”.

In Sfantul Munte, Nicolae a imbracat haina Mucenicilor, schima ingereasca a monahilor, primind numele Nectarie. Cine poate povesti posturile, culcarile pe pamant, metaniile si rugaciunile de toata noaptea pe care neincetat le facea de trei ori fericitul? Iar lacrimile fierbinti pe care le varsa, nu este cu putinta a le descrie.

Dupa ce a baut o data “dumnezeiescul nectar din izvoarele mantuirii”, se ruga acum ca Domnul sa-l invredniceasca sa-si verse sangele pentru El prin moarte muceniceasca:

“Imparate prea-drepte, mult-milostive si mult-indurate! Intareste-mi trupul, pe care din nestiinta l-am pangarit, ca sa se curateasca prin varsarea sangelui meu. Si precum, ca un fara de minte, m-am lepadat de Trine, tot astfel Preadulce Hristoase al meu, pentru rugaciunile Preacuratei Tale Maici, singura mea nadejde, invredniceste-ma sa Te propovaduiesc Dumnezeu adevarat in fata necredinciosilor agareni!”.

Atunci a primit o veste din Cer, caci a simtit inlauntrul sau o dorinta mistuitoare pentru mucenicie. Aceasta arata ca aflase “har inaintea Domnului si a Precuratei Sale Maici” si ca i se iertase pacatul lepadarii.

Tanarul monah Nectarie a alergat “cu bucurie” in stadionul muceniciei, precum Sfintii Apostoli Petru si Pavel. S-a dus, asadar, in patria sa, acolo unde se lepadase de Hristos, pentru a curati locul si a-l spala cu sangele sau, marturisind pe “Iisus Hristos Cel Rastignit”. Dorea sa fie rastignit si el tot acolo unde Il rastignise din nou prin lepadare pe Hristos din ale Carui rani a curs sange. Dorea sa urce el insusi in locul Aceluia pe Cruce si sa-si verse sangele sau pentru Hristos.

Era Duminica, 11 iulie 1820, aproape de ora 9 cand “condeiul a scris hotararea pedepsei prin taierea capului”. Atunci Biserica noastra l-a dobandit pe Noul Cuvios Mucenic Nectarie, cel din Vriulon, Asia Mica, “care de sabie s-a savarsit”.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)