Minunile Maicii Domnului facute la izvorul ei (III)
De
asemenea, se citeşte în Penticostar, în Vinerea cea luminată, cum că un om
bogat din Tesalonic, s-a pornit cu multă evlavie, ca să se ducă la biserica cea
mai sus zisă, a Izvorului cel primitor de viaţă, ca să se închine, auzind
despre videcările cele minunate pe care le făcea Stăpâna cea atoputernică cu
apa aceea, din care dorea să bea şi el, spre sfinţirea sufletului său.
Luând
mult argint şi aur pentru cheltuială şi pentru ca să dea la biserică, s-a urcat
într-o corabie dar, pe când înota, i-a venit o boală grea, de unde cunoscând
cum că are să moară, a zis corăbierului: „Socotesc cum că n-am fost vrednic să mă
închin bisericii Născătoarei de Dumnezeu, nici să beau din apa aceea preasfinţită
şi fiindcă păcatele mele m-au împiedicat de a mă duce viu, te jur pe tine cu
numele Stăpânei, Născătoarei de Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui
într-o ladă şi să mă duci la acea Sfântă Biserică, ca să mă îngropi acolo. Făcând
aşa, vei avea ajutătoare pe Preasfânta Maică. Însă îţi las ţie din banii mei o
sută de galbeni, iar pe ceilalţi să-i dai la biserica aceea, pentru pomenirea
sufletului meu”.
Acestea
zicând cel bolnav, corăbierul i s-a jurat că va împlini voia lui şi atunci şi-a
dat duhul. Corăbierul i-a păstrat trupul şi după trei zile ajungânt la Ţarigrad
şi scoţând pe cel mort, a chemat preoţii ca să-i cânte slujba înmormântării,
după rânduială şi să-l îngroape la biserica cea zisă mai sus, a Preasfintei
Fecioare Maria. Şi după ce au cântat slujba, un preot a cerut ca să se deschidă
sicriul, pentru că i s-a părut că nu miroase ca morţii. Deschizându-l, au
aruncat deasupra lui ţărână în semnul Crucii, după obicei, zicând: „Ţărână luând,
m-ai plăzmuit pe mine şi ai pus întru mine suflare de viaţă şi celelalte”.
După
aceasta, un tovarăş al corăbierului luând puţină apă din izvorul cel primitor
de viaţă şi apropiind-o de cel mort, a zis acestea: „O sărace! Cât dor ai avut
ca să bei din apa aceasta, şi nu ai ajuns, ci măcar acum primeşte-o pe dânsa”.
Aşa zicând, a vărsat apa peste trupul lui şi îndată (o! minunile tale cele mai
presus de fire, Stăpână dătătoare de viaţă!) s-a sculat mortul şi a şezut, slăvind
pe Domnul şi pe Fericita Fecioară.
O,
fraţii mei! Câtă înspăimântare socotiţi că au luat cei ce stăteau împrejur, şi mai
ales corăbierii, care l-au ştiut că a murit, şi mai mult că trecuseră de atunci
patru zile, ca şi odinioară Lazăr cel ce s-a sculat după patru zile? Cei ce ştiau
acestea, preamult se minunau. Iar cel mort s-a sculat, a mulţumit din destul
Preasfintei, şi n-a uitat facerea de bine, ci ca un recunoscător a rămas până în
sfârşit în biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcându-se călugăr evlavios şi
îmbunătăţit. Veneau mulţi însă din diferite locuri de-l întrebau pentru iad,
dar el nimic n-a răspuns pentru ceva, după cum şi pe Lazăr. Trăind viaţă minunată
şi cu bună plăcere de Dumnezeu, 20 de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru
Domnul, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin (7, Minunile Maicii Domnului de Neamţ,
ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu