Pilda

 Pentru Inaltarea Domnului, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, pe care a mântuit-o Sfântul Macarie, că era nemilostivă

O oarecare fecioară din Alexandria, cu numele Mononia, se călugărise, din tineretele sale, si arăta cu chipul că era smerită, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Că iubea bogătia si aduna aur si niciodată nu da milostenie, din averea ei, nici la străini, nici la săraci, nici la văduve, nici la călugări. Însă avea o nepoată de soră, căreia, noaptea si ziua, îi făgăduia bogătia sa, ca una ce căzuse din cereasca dragoste. Că lucru de înselăciune al diavolului este ca, adică, să tină cineva avere si să nu facă milostenie la săraci. Că diavolul nu ne lasă să ne îngrijim de suflet, ci, mai mult, ne învată să asuprim pe cei săraci si pe aproapele, si să trecem cu vederea pe tată si pe mamă, ca să ne asemănăm ucigasilor. Că, de multe ori, si pe călugări îi sfătuieste să se îngrijească de rudenii si să le adune avere, iar la săraci milostenie să nu facă, cu adevărat, spre pierzare păstrând-o pe ea. Că, dacă cineva, din întelegere duhovnicească si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai întâi, a se îngriji pentru sufletul său, iar, după aceea, începe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, nu poate cânta împreună cu David, întru frica lui Dumnezeu, zicând: „Cine se va sui în muntele Domnului si cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile si curat cu inima care n-a luat în desert sufletul său” (Ps. 23, 3—4). Pentru că aceia, cu adevărat, în desert îsi iau sufletul lor, părându-li-se că au murit cu trupul, fiindcă lucrul cel duhovnicesc cu lenevire îl fac, iar pentru trup, în tot chipul se silesc.

Deci, pe această fecioară ce se numea Mononia, vrând să o facă milostivă si să o întoarcă de la averea ei cea covârsitoare, Sfântul Macarie presbiterul, iconomul săracilor, al schiopilor si purtătorul lor de grijă, ca unul, care, în tinerete, fusese lucrător de pietre scumpe, a zis către Mononia: „Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumpărate nu pot spune, pentru că sunt mai presus decât pretul cerut. Si le vinde pe ele cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt pentru împodobirea hainelor nepoatei tale”. Acestea auzindu-le, Mononia a căzut, cu toată osârdia, la picioarele lui, zicând: “ Rogu-mă tie, să nu le ia pe ele nimeni”. El i-a zis ei: “Să mergi, stăpâna mea, singură în casa mea si să le vezi”. Iar ea n-a vrut să mergă, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicând: “Ia-i pe acestia, rogu-mă tie că eu nu voi iesi din chilie si nu vreau să văd pe omul acela care le vinde”. Deci, luând de la dânsa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta săracilor.

Si a trecut câtăva vreme; însă, fiindcă avea mare cinste, în Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca să-i aducă aminte. Iar, mai pe urmă, l-a întâmpinat pe el la biserică, si i-a zis: “Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni?”. Iar el i-a zis ei: “Din ziua în care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca să le vezi pe ele, să mergi în căsuta mea, că acolo se află pietrele si să vezi de-ti vor plăcea, iar de nu îti, vei lua aurul tău”. Si a venit Mononia, bucurându-se. Si erau în casele acelea, în cele de sus, bărbati, iar în cele de jos, femei. Deci, venind în casa lui, i-a zis ei Sfântul: „Ce voiesti să vezi? lachintul sau smaraldul?” Iar ea a zis: “Ceea ce tu voiesti”. Si a suit-o pe ea în casele de sus si i-a arătat ei pe schiopi, pe orbi si pe slăbănogi si i-a zis: “Aceasta este iachintul”. După aceea, a pogorât-o pe ea în casele de jos si i-a arătat ei femeile, zicându-i: “Iată, aceasta este smaraldul. Si socotesc că nu se află nimic mai scump si mai cinstit decât acestea, de-ti sunt plăcute si tie, iar de nu să-ti iei aurul tău”.

Deci, după ce s-au facut acestea asa, s-a întors fecioara foarte necăjită. Si intrând în casa ei, de necazul cel mult a căzut în boală, că nu pentru Dumnezeu făcuse lucrul acesta, ci, fară voie, de staret amăgită fiind. Si în boala aceea, aproape de moarte ajungând si foarte slăbită fiind, s-a văzut pe sine, în vis, în locurile cele de osândă: de o parte, întru întunericul cel mai din afară, iar de alta, în focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a înfricosat. Iar un oarecare bărbat luminos i le arăta ei pe acestea si-i zicea: “Vezi? Dintru această osândă te-a izbăvit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumpărat tie pietrele acelea, iachintul si smaraldul”. Deci ea, ca din somn desteptându-se, din boală s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, după aceea, s-a facut fecioară foarte milostivă spre săraci. Dumnezeului nostru, slavă!

 

 

(Proloage)