Despre smerenie

 Pentru rugaciunile Sfintei Mucenite Pelaghia si ale Sfintei Monica, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre smerenie.

Un oarecare sihastru trăia în pustie si avea un frate mirean, în lume, într-un oras. Iar, după ceva vreme, a murit fratele său, si a rămas în urma lui un copilas de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo si a luat pruncul si l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, si îl hrănea pe el cu finice si cu alte verdeturi din pustie, de care mânca si el. Si n-a văzut copilul nici un om, fără numai pe bătrânul sihastru, care îl hrănea pe el, de când l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici n-a stiut ce este si nici cum este viata lumii acesteia. Ci, totdeauna, era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se si lăudând pe Dumnezeu. Si asa a petrecut, întru acea pustie, optsprezece ani, si s-a săvârsit.

Iar, după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui, despre acel copil, în care ceată de sfinti este rânduit. Si, după multă rugăciune, cu osârdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele despre copil. Că a adormit si a văzut în vis un loc oarecare întunecat si plin de toată scârba; si în mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zăcând în mare necaz si supărare nespusă. Aceasta văzând, bătrânul s-a mirat si a început a grăi către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil de toată spurcăciunile trupesti si necurătiile lumesti? El, care în toate zilele si noptile te lăuda pe Tine si postea, si priveghea si se ostenea si de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum, ce este aceasta, de-l văd pe el la acel loc de necaz, pedepsit? Dar noi, care suntem născuti si crescuti si îmbătrâniti în păcate, ce nădejde de mântuire să mai avem? O, amar si vai mie.”

Acestea, si mai multe, cu plângere si tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul Domnului si i-a zis: „Ce plângi asa, bătrânule, si te tânguiesti pentru acel copil, care cu adevărat, de păcatele cele trupesti si lumesti neatins a fost. Si a se ruga si a posti, si a priveghea l-ai învătat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai învătat pe el? Că avea mândrie mare si înăltare întru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curătenia si viata

lui cea neatinsă de lume, că este om mare si mare sfânt, mai mult decât cei din lume; si cu acea mândrie înaltă, întru inima sa, a si murit. Deci, dar, să cunosti că nu este nedreptate la Dumnezeu. Căci tot cel ce se înaltă pe sine cu gândul, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice Proorocul.” Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut.

Iar bătrânul si-a venit în fire si în cunostintă si a tot plâns neîncetat, pentru soarta copilului, până la sfârsitul vietii sale, punându-si nădejdea în mila lui Dumnezeu. Dumnezeului nostru slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

 

 

(Proloage)