Pentru rugaciunile Sfintei Mari Mucenite Chiriachi, a Sfantului Cuvios Toma din Maleon si ale Sfantului Muenic Evanghel, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!
Despre vedenii
179. Un om ducea o
viaţă foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze
icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu şi încerca să îl pună în valoare cât
mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu
mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are
rost să îşi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de
sporit.
Tot pictând icoane
frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns
la mari măsuri de sfinţenie şi, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a
rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la
ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei
mândria sa, s-a mai rugat:
- Doamne, dacă
părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.
Ajungând la părintele
Ioan, omul i-a spus:
- Părinte, am venit să
vă cer cuvânt de folos şi, dacă credeţi că este nevoie, să îmi daţi chiar un
canon.
- Nu ai canon de la
duhovnicul tău?
- De cinci ani a murit,
şi de atunci nu am mai făcut nici un canon.
- Nu pot să îţi dau
canon fără să te spovedesc.
- Părinte, nu vreau să
mă spovedesc, dar, dacă sfinţia voastră ţineţi neapărat să mă spovediţi…
- Da, trebuie să te
spovedeşti.
După spovedanie,
dându-şi seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:
- O singură şansă de
mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici şi vinde lumânări la
pangar.
Iconarul a simţit că
părintele i-a dat cu ceva în cap:
- Cum, părinte, şi cine
mai pictează icoane? O puneţi pe femeia de la pangar să picteze în locul meu?
Nu ştiţi cine sunt eu? Nu vă daţi seama ce nedreptate faceţi dacă-I lăsaţi pe
ceilalţi fără icoanele mele?
- Ascultă, frate, cu
sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunţi
la pictat. Dar, dacă nu renunţi la mândrie, te aşteaptă iadul. Iadul, înţelegi,
iadul pe care ştii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricoşătoarei
Judecăţi. Iadul, frate, iadul.
Iconarul trăia nişte
clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îşi aminti că Îi promisese lui
Dumnezeu că va face
orice îi va spune părintele Ioan.
- Lăsaţi-mă puţin să mă
gândesc.
- Nu puţin, te las cât
de mult vrei tu. Du-te acasă şi mai gândeşte-te. Dar dacă nu eşti gata să te
apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.
Trei zile a stat acasă
iconarul şi s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu
Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în faţa Sfântului Arhanghel Gavriil.
Îl apăsa cuvântul pe
care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naşte pe
Hristos: „Fie mie după cuvântul tău!”.
Aşa ar fi vrut să îi
poată spune şi el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această
jertfă. Văzând însă că nu reuşea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit
că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.
Aşa că a patra zi era
din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:
- Dacă te întreabă
oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ţi-a luat Dumnezeu darul. Du-te la
lumânări şi ai mare grijă la bani. Dacă ieşi în minus, ne supărăm, spuse părintele,
tratându-l cu indiferenţă.
Iconarul nu ştia că, de
când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă
şi câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel
bun.
Primele săptămâni la
pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă foştii săi colegi de
breaslă, care acum îl luau peste picior.
- Zici că ţi-a luat
Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Şi băutură, şi femei, şi ţi l-a luat
tocmai ţie, care erai atât de cuminte?
Alţii îl priveau lung,
fericiţi că au scăpat de un rival atât de talentat.
După ce s-a obişnuit în
noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui
Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi mişte
inima spre pocăinţă. A simţit că inima îi era din ce în ce mai uşoară, a simţit
cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul.
Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea şi se împărtăşea des.
O singură dată s-a mai
întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început
să izvorască mir. Deşi ucenicul picta mult mai slab decât el, totuşi lui Dumnezeu
îi plăceau mai mult icoanele acestuia. După o vreme, părintele l-a rugat să îi
vândă toate pensulele şi culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se
că nu îi vor mai fi de folos.
Se apropia un an de
când renunţase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Paşti. La
spovedanie, părintele i-a spus:
- Îţi voi da un canon
foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile
vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos şi o vei dărui mănăstirii
care îţi va plăcea mai mult.
- Două zile, părinte? E
prea puţin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.
- Ba ai, te va întări
Dumnezeu. Şi, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumuseţe
rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să
pictezi din nou. Să te rogi şi să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un
vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt
banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Şi aici sunt pensulele
tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în
urmă.
Iconarului i s-au
umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a mulţumit din
inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce
de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile
duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei..
(Patericul mirenilor-Danion
Vasile)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu