AMINTIRI

 5 ANI…..DE BUCURII

Povesteam aici ca am serbat 5 ani de activitate cu copiii la Centrul Educational. Si tot scriind si povestind colegilor, intr-un moment de liniste si de “vorba” cu mine, mi-am adus aminte cum de a inceput totul. Ei bine, intr-un ajun de Craciun, la o slujba de sfestanie, dintr-o data, l-am intrebat pe parintele duhovnic daca pot face cu copiii de la cor (pe atunci era o doamna draguta care desfasura cu ei activitati muzicale) diverse activitati. Era un gand mai vechi, cochetam cu aceasta idee de ceva vreme, insa mi-a lipsit curajul sa fac primul pas. Si totul s-a schimbat odata cu acel “DA’ spus de parintele, un cuvant ce a adus in suflet multa emotie, multa teama ca nu ma voi descurca, multe sentimente contradictorii.

Am pornit activitatile la inceput de ianuarie, cand i-am invitat pe copii sa ne cunoastem si sa incercam sa facem ceva frumos fara telefon, fara calculator. Au venit doar o parte dintre cei care participau la cor, in total 5 copii: trei frati si doua surori. Emotii mari si de o parte si de cealalta, lucruri noi pentru toata lumea. Insa, incet-incet, atmosfera s-a destins si am pornit de la proiecte mici facute din hartie, din fire, din aluat, la alte proiecte mai mari. Impreuna cu copiii am prins curaj si am inceput sa facem mici serbari, pe urma am incercat o expozitie de dulciuri de post. Acesta a fost momentul in care eu si copiii am stiut ca putem face lucruri mult mai grele care ne vor iesi. Si asa ne-am incumetat sa pregatim o masa festiva pentru doamnele si domnii din Comitetul parohial, am mai organizat alte expozitii dulci, am oferit martisoare realizate de noi si am facut numeroase serbari prin care am adus cinstire Maicii Domnului, Sfintilor romani, si cu multe alte teme. In fiecare an (cu exceptia anului trecut) am serbat ziua de nastere a copiiilor si, cel mai important lucru: tot timpul NE-AM JUCAT. Tot ceea ce am facut a fost in joaca, bucurandu-ne de cea mai frumoasa etapa a vietii: copilaria. Despre o foarte mica parte din activitatile desfasurate am vorbit “aici”.

De-a lungul anilor au venit si alti copii. O fetita avea doua prietene in vizita si a venit la atelierul organizat impreuna cu ele. La plecare prietenele respective au intrebat daca se pot alatura echipei permanent. Altii au venit cu verii lor, altii trimisi de parintele duhovnic, pentru a alina suferintele parintilor care spuneau ca nu stiu cum sa ii indeparteze pe copii de calculator.

La un moment dat a venit un baietel, iar mai tarziu o fetita, ambii dependeti de telefon. Nu concepeau sa manance, sa stea de vorba fara a avea telefonul in mana si a-si arunca privirea pe ecranul lui. Azi, de multe ori ei imi spun ca, daca nu ar fi venit, nu si-ar fi data seama ce multe lucruri frumoase se pot face. La randul lor au adus alti copii ce nu credeau ca este viata frumoasa si interesanta dincolo de ecranul telefonului. Au venit din curiozitate si au ramas. Si asa, azi sunt 19 copii cu varste cuprinse intre 5 si 12 ani.

Surorile Bianca si Roxana, cele doua surori care au fost de la inceput, au plecat pentru ca s-au mutat in alta localitate, insa ele sunt si acum pe grupul nostru, participa la actiunile online. Si ele sunt in sufletul meu alaturi de ceilalti. Altii, destul de mari ca sa mai participe la activitatile copiiilor, in momentul in care au intrat la liceu le-am urat reusite si bucurii in viata si mi-am luat “la revedere”. O parte din sufletul meu plangea pentru despartirea de ei, alta se bucura pentru reusita lor, tineri liceeni mandri de reuaita lor. Mai mare dragul sa ii privesti.

Numai ca si ei au simtit acelasi lucru despre despartirea noastra, astfel ca, dupa o serbare a celor mici le-am spus: de acum voi sunteti doar musafiri. Raspunsul venit de la Teo C, cel mai mare dintre ei a fost foarte transant: ”De ce doamna? Nu putem sa fim si noi micii creatori de liceu?” Pentru mine a fost o adevarata provocare, ca o manusa aruncata. Cu nod in gat, cu teama in suflet i-am raspuns: “Ba da. Cauta idei impreuna cu ceilalti si pornim la treaba”.

A trecut o perioada de aproape o luna, in care nimeni nu a mai spus nimic si, intr-o zi ma trezesc introdusa in grupul “Micii creatori de liceu”. Avem doar cateva luni de cand ne intalnim, insa am facut lucruri minunate impreuna: am reusit sa avem un buletin parohial trimestrial, au participat la serbarea de Craciun, au fost intalniri cu oameni de suflet din parohie care le-au vorbit despre pasiuni, despre natura. Sau le-au transmis informatii despre economie si investitii, informatii care le-au ramas in minte, iar pe unele le pun in practica, foarte mandri de ceea ce stiu. Sunt enoriasi care au vazut realizarile noastre si au dotat Centrul cu calculatoare, altii ne vor ajuta cu mijloace de transport pentru excursiile pe care dorim sa le facem. In continuare avem multe proiecte, insa unii dintre ei acum sunt clasa a opta, asa ca “functionam” in numar restrans. Cei care urmeaza sa sustina in vara examenul vin doar atunci cand pot sau cand simt nevoia de a se relaxa putin. Adica suntem 9 tineri ortodocsi, dintra care 5 la un pas de a deveni liceeni.

In toti acesti ani, cum este si firesc, ne-am apropiat si de parinti. Asa am avut ocazia, eu si sotul, sa cunoastem oameni minunati, oameni cu suflet mare, oameni de o bunatate extraordinara, dar plini de modestie. In jurul copiiilor s-a format o comunitate frumoasa, asa ca pot spune ca suntem o mica parte a “familiei Boldescu”, asa cum numeste parintele enoriasii bisericii Sfantul Gheoghe Boldescu.