Parintele Teofil Paraian (II)

Pentru rugaciunile Sfintilor Ierarhi Varlaam, mitropolitul Moldovei si Ioan de la Rasca si Secu, episcopul Romanului, ale Sfintilor Ierarhi Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

 Sfaturi duhovnicesti date de Parintele Teofil Paraian

Credeti ca metodele oarecum artificiale de educare a mintii in privinta concentrarii sunt vatamatoare?

Nu cred ca trebuie sa artificializam viata in nici o privinta. Cred ca e bine ca rugaciunea sa se faca intotdeauna in mod firesc, fara crispare, fara eforturi de concentrare si de interiorizare, care sa ne faca sa uitam de rugaciunea propriu-zisa si sa ne retina la concentrarea insasi, care, in definitiv, n-are valoare decat daca se face pentru promovarea rugaciunii, deci n-are valoare in ea insasi. Ne concentram "prin rugaciune", nu ne concentram "pentru rugaciune". Daca ne concentram "pentru rugaciune", la drept vorbind, ne concentram fara rost, caci, in acest caz, rugaciunea este pe planul al doilea.

Cand ne rugam si ne concentram "prin rugaciune" sau "la rugaciune", atunci rugaciunea este in prim plan si isi are rost si concentrarea. Ne concentram prin cuvintele rugaciunii sau la inspiratiile din rugaciune. Asa e bine. Altfel, riscam sa ne concentram, dar nu sa ne si rugam. Altfel spus, in cazul ca ne concentram ca sa ne rugam, se poate intampla sa ramanem numai la concentrare, iar la rugaciune sa nu luam aminte. Eu le dau credinciosilor indemnul sa faca rugaciunea de toata vremea, cu formula stiuta, "pe respiratie", dar nu pentru ca asta ar avea avantaj pentru concentrare, ci numai pentru ritmicizarea rugaciunii, pentru ca rugaciunea sa aiba cumva un suport in fiinta noastra. Le atrag insa atentia ca, daca aceasta i-ar deranja in lucrarea rugaciunii, sau in cazul cand el ar simti ca li s-ar potrivi mai bine vreun alt mod de a face rugaciunea, nu-i absolut necesar sa o faca asa cum le indic eu. Deci, inca o data: ne concentram "prin rugaciune", nu "pentru rugaciune", rugaciunea fiind ea insasi mijlocul de a ne concentra.

Credeti ca rugaciunea, asa zisa "vorbita", daca este facuta concentrat, metodic si in acelasi timp se duce o viata cu tendinta de purificare, poate trece in inima?

Cred ca orice rugaciune - oricare ar fi cuprinsul ei, sau modul ei de manifestare - poate fi facuta cu toata fiinta rugatorului si poate fi o rugaciune totala, adica o rugaciune cu deplina participare, caci aceasta inseamna de fapt "rugaciunea facuta cu inima". Aceasta rugaciune o fac, nu cei ce se angajeaza la un program de rugaciune, la o pravila de rugaciune, ci cei ce au trebuinte stringente, a caror implinire o asteapta de la Dumnezeu. Ne rugam cu inima, nu atunci cand repetam formule de rugaciune, ci cand avem de facut o rugaciune.

Cei mai avantajati in privinta aceasta sunt oamenii sentimentali, oamenii la care primeaza inima. Cei rationali se roaga cu mintea, pentru ca traiesc prin minte. Au si ei inima, dar inima le este pe locul al doilea. Rugaciunea din inima le este proprie mai mult femeilor, pe care le caracterizeaza sentimentul. "Eva este simtirea", se spune in Filocalie. Deci nu cuprinsul rugaciunii, sau felul de a te ruga asigura participarea inimii la rugaciune, ci mai cu seama structura rugatorului favorizeaza sau defavorizeaza rugaciunea totala, sau rugaciunea cu inima ori din inima. Cred ca aici se potriveste cuvintul "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie".

In timpurile actuale, pentru omul care traieste in mijlocul societatii, e destul de greu sa fie in permanenta cu mintea la Dumnezeu. Cum putem avea atentia numai la Dumnezeu in viata noastra?

Grija noastra trebuie sa fie de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Asa ne invata Sfantul Apostol Pavel: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). Daca facem lucrul acesta, nu trebuie sa fim preocupati de o concentrare nefireasca si mai presus de trebuinta. Si mai ales nu trebuie sa ne concentram in detrimentul vietii in care ne-a pus Dumnezeu si prin care trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu si sa ne castigam mantuirea si progresul in viata duhovniceasca.

Daca luam aminte la faptul ca Sfantul Ioan Botezatorul, cand a fost intrebat de ostasi ce sa faca in vederea mantuirii lor, Sfantul Ioan nu le-a spus sa nu mai fie ostasi, ci le-a spus ce au de facut ca ostasi. Si daca ne gandim ca acelasi sfant, intrebat de vamesi, ei ce au de facut, nu le-a spus sa nu mai fie vamesi, ci le-a spus ce au ei de facut ca vamesi (Luca 3, 12-14). Cand avem in vedere unele ca acestea, nu cred ca mai e cazul sa nazuim la niste lucruri care, la drept vorbind, nici nu ni se cer, deci la o concentrare care mai mult ne-ar pagubi, decat ne-ar folosi.

Imi aduc aminte ca am citit candva, mai demult, in cartea "Calea desavarsirii crestinesti" de Rodriguez, indrumarea "de a face orice lucru ca ultimul lucru din viata si ca singurul lucru prin care ne mantuim". Cred ca nu poate fi ceva mai bun de spus, pentru cei ce au de indeplinit anumite lucruri in viata sociala. "Rugaciunea mea este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu dragoste", a spus un parinte din pustie unui frate, care isi cerea iertare de la el, ca l-a retinut la implinirea pravilei lui de rugaciune. Important este sa convertim toate actiunile noastre spre slava lui Dumnezeu, si daca facem asa, atunci nu mai e cazul sa ne gandim la vreo concentrare mai presus de fire, sau la alte actiuni, in afara de cele pe care le desfasuram. Unei profesoare de matematica ii spuneam, candva, ca trebuie sa predea matematica asa cum ar preda-o Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum putem ajuta mai bine persoanele din jurul nostru, care, desi botezate, nu cunosc aproape nimic din Ortodoxie?

Pe om nu-l putem ajuta decat in masura in care el insusi vrea sa fie ajutat. E greu sa-i indrumam, de multe ori, chiar si pe cei din propria noastra familie. In orice caz, e bine sa avem in vedere adevarul ca "mai de folos este viata fara de cuvant, decat cuvantul fara de viata", ceea ce inseamna ca exemplul vietii noastre poate fi mult mai ducator la scop decat multime de cuvinte, spuse mai mult dintr-o necesitate a noastra, decat dintr-o trebuinta reala de a-i ajuta pe altii. Sa facem in asa fel ca viata noastra sa le impuna respect celor din jurul nostru si atunci e nadejde sa-i putem folosi si cu cuvantul.

 

 

(Parintele Teofil Paraian)