MAICA DOMNULUI

 Pentru Inainte-praznuirea Adormirii Maicii Domnului si pentru rugaciunile Sfantului Proroc Miheia, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

 Maica Domnului, prin Sfânta sa icoană, cheamă la pocăinţă pe Maria Egipteanca

Într-una din mănăstirile de pe malul Iordanului, trăia un cuvios părinte, anume Zosima, un om foarte îmbunătăţit cu viaţa şi desăvârşit în nevoinţa pustnicească. Într-un an sosind Sfântul şi Marele Post al Paştelui, luând puţină hrană uscată, şi având numai îmbrăcămintea de pe sine, a trecut râul Iordan şi s-a cufundat în adâncul pustiei, dorind să petreacă această sfântă perioadă în rugăciune curată şi linişte desăvârşită. De asemeni dorea să întâlnească în aceste pustietăţi, vreun rob al lui Dumnezeu, mult mai îmbunătăţit decât dânsul, de la care să înveţe desăvârşirea vieţii pustniceşti. Dumnezeu văzând râvna şi dragostea lui, îi împlineşte această dorinţă bună, într-un chip minunat.

După o călătorie în pustie, de 12 zile, a văzut în depărtare o umbră de om, care era fără îmbrăcăminte pe sine, având părul capului alb ca lâna şi scurt până la grumaji. La început, crezând că este nălucire diavolească, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, dar mai apoi s-a convins, spre marea lui bucurie, că este un rob al lui Dumnezeu. Cuviosul Zosima privind spre miazăzi, s-a îndreptat spre acea fiinţă, dar care înţelegând ce are de gând, a început să fugă de el. Atunci Cuviosul a început să fugă şi el, şi alergând mai repede a început să se apropie de acea persoană necunoscută. Când glasul i se putea auzi, a început a striga, implorând pe acea persoană să se oprească spre a vorbi cu el. Atunci, într-adevăr s-a oprit la rugămintea lui, şi s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, şi ruşinea trupească îmi este neacoperită. Dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi o haină cu care să-mi acopăr goliciunea şi apoi, întorcându-mă către tine, voi primi binecuvântarea ta”.

Cuviosul Zosima auzind că este chemat pe nume, a fost cuprins de frică şi spaimă mare, dându-şi seama că se află în faţa unei persoane văzătoare cu duhul. Dezbrăcându-şi o haină veche şi ruptă, ce o avea pe deasupra, i-a aruncat-o, şi întorcându-se, ea şi-a acoperit goliciuneaa. Apoi apropiindu-se puţin de Zosima, a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe o femeie păcătoasă, sau ce voieşti să înveţi şi să auzi de la mine, de te-ai sârguit a suferi atâta osteneală de drum?”. Dar el aruncându-se cu faţa la pământ, cerea binecuvântarea de la Cuvioasa. Amândoi fiind la pământ, cereau binecuvântare unul de la altul. Petrecând mai multă vreme în aceea stare de umilinţă cucernică, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi stând de mulţi ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile Dumnezeieştilor Taine”. Aceste cuvinte au pornit pe Cuviosul Zosima spre mai mare frică care, tremurând, suspina, udându-şi faţa sa cu lacrimi. Însă a grăit către dânsa cu multă linişte şi aşezată răsuflare: „O, Maică duhovnicească! Tu te-ai apropiat de Dumnezeu mai mult decât mine, prin omorârea şi înstrăinarea faţă de lume. Şi aceasta o arată Dumnezeiasca dăruire care îţi este dată ţie mai mult decât altor oameni, căci m-ai chemat pe nume, şi m-ai numit preot, pe mine care niciodată nu m-ai văzut; drept aceea, tu însuţi să mă binecuvintezi pentru Domnul şi să faci rugăciune pentru mine”. Văzând sârguinţa şi dragostea bătrânului, Cuvioasa a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea oamenilor”; iar Zosima a răspuns: „Amin”, şi s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu, pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfântului Duh te-a povăţuit aici, ca să săvârşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vremea cea de trebuinţă? Spune-mi cum vieţuiesc acum creştinii, cum sunt împăraţii şi cum sunt Sfintele Biserici?”. Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre cele sfinte, Dumnezeu a dăruit pace Bisericii Sale; primeşte rugămintea mea, a nevrednicului bătrân şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea în această pustietate”. Ea a zis atunci către bătrân: „Ţie se cuvine, Părinte Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi oamenii, mai ales având preoţeasca hirotonie şi spre aceasta fiind rânduit. Însă deoarece suntem datori a face ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face”. Zicând acestea, s-a întors cu faţa spre răsărit, şi ridicânduşi ochii în sus, şi înălţându-şi mâinile, a început a se ruga în şoaptă, fără ca Zosima să înţeleagă vreun cuvânt rostit de dânsa. În acest timp el sta de faţă tremurând, avându-şi privirea îndreptată spre pământ. Mai apoi ridicându-şi puţin privirea şi uitându-se spre acea cuvioasă femeie, a văzut-o în timp ce se ruga, înălţată de la pământ ca de un cot. Văzând aceasta, Zosima a fost cuprins de mare frică, şi a căzut cu faţa la pământ, udânduse cu lacrimi şi zicând în taină: „Doamne miluieşte”. În acest timp a fost cuprins de temerea, ca nu cumva ceea ce vede să fie nălucire şi înşelăciune diavolească. Dar acest gând al lui nu s-a putut ascunde de Cuvioasa, care l-a dojenit cu blândeţe, zicându-i: „Părinte Zosima! Pentru ce te tulbură gândurile, zicându-ţi că sunt nălucire şi duh, iar rugăciunea mea, prefăcătorie? Te rog să fii încredinţat cu adevărat, fericite Părinte, că nu sunt duh şi nălucire, ci femeie păcătoasă, cu trup pământesc din praf şi cenuşă, care nu gândesc nimic duhovnicesc. Îţi mărturisesc, cum că din pruncie am fost luminată cu Sfântul Botez”. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, spre adeverirea celor mărturisite de dânsa.

După toate acestea, Cuviosul Zosima a jurat-o pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, să-şi destăinuie viaţa ei de mai-nainte, precum şi ostenelile şi nevoinţa pustnicească din acea pustie sălbatică, prin care a bineplăcut atât de mult lui Dumnezeu. La rugămintea lui, această Cuvioasă, cu multă greutate şi ruşine, pentru trecutul ei cel nespus de vinovat, a început să-şi povestească propria-i viaţă. Astfel, Cuviosul Zosima a aflat cum că ea s-a născut în țara Egiptului, într-un sat din apropierea cetăţii Alexandria. La vârsta de 12 ani, părăsindu-şi iubirea şi casa părintească, a plecat la Alexandria unde, întinându-şi fecioria, s-a dedat, timp de 17 ani, la o desfrânare ce depăşea orice limită. Iar lucrul acesta îl făcea, nu pentru îmbogăţire, ci numai din imboldurile şi instinctul pasiunilor nesăţioase, ce la dânsa se manifestau într-un mod cu totul ieşit din comun. Din această cauză ajunsese la atâta neruşinare, încât, rar de scăpa cineva dintre bărbaţi, nebatjocorit de dânsa. Şi după cum înverşunarea şi neruşinarea duc la împietrire şi la netemerea de Dumnezeu şi defăimarea celor Sfinte, şi din acest punct de vedere a depăşit, de asemeni, orice limită. Din cele ce urmează se va vedea, până unde a putut ajunge cu această netemere de Dumnezeu.

Într-o zi de vară, a văzut pe mai mulţi bărbaţi că se îndreptau spre mare. Apropiindu-se ea, a întrebat pe unul dintre ei unde merg şi i s-a răspuns că la Locurile Sfinte de la Ierusalim, pentru prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Atunci s-a oferit să meargă şi ea cu ei pe corabie, nu pentru închinarea la Sfintele locuri, ci pentru a petrece şi a batjocori pe toţi cei ce vor pleca în acea călătorie pe mare. Când povestea Cuvioasa, Părintelui Zosima de tot ce a făcut pe corabie şi chiar şi la Ierusalim, se cutremura de groază, şi considera că spurcă văzduhul, prin rostirea unor cuvinte ce descriu asemenea fapte. Dar mila lui Dumnezeu, care îndelung rabdă şi aşteaptă întoarcerea celui păcătos, îndelung a răbdat şi pe această femeie, fără să o pedepsească, şi a aşteptat şi economisit întoarcerea ei, cu multă bunătate.

De ziua praznicului Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, a văzut cum foarte de dimineaţă mulţime de oameni alergau într-un gând către Sfânta Biserică, atunci a mers şi dânsa împreună cu ceilalţi, până în pridvorul bisericii. Apropiindu-se de uşa bisericii, se lupta să intre înăuntru, dar o putere nevăzută o împingea înapoi. Toţi oamenii reuşeau să intre înăuntru, numai ea rămânea în pridvor, reţinută de o putere dumnezeiască. După ce a încercat de trei sau patru ori să intre, s-a retras într-un colţ, plină de ruşinare şi deznădejde, gândindu-se la cauza pentru care ei nu i s-a dat voie a intra în sfânta biserică şi a vedea cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Atunci, darul lui Dumnezeu atingându-se de inima sa şi de ochii minţii sale şi luminându-i, a început să-şi dea seama că pentru grozăvia păcatelor sale, nu i s-a dat voie să intre înăuntru. Atunci a început a plânge cu amar, a se tângui şi a bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii sale. Mai departe, Cuvioasa povesteşte astfel: pe când plângeam în locul unde mă aflam, am văzut stând atârnată sus pe perete, icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi am zis către ea, privindu-o fără de abatere, cu ochii şi cu mintea: „O! Fecioară Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Știu cu adevărat că nu este cu cuviinţă și cu plăcere Ţie, ca să privesc eu desfrânata, şi cea atât de necurată, spre Cinstită icoana Ta. Preacurată şi pururea Fecioară Marie, care ai trupul şi sufletul curat, cu dreptate este ca eu desfrânata şi preanecurata să fiu lepădată de la fecioreasca ta faţă; dar de vreme ce am auzit că Dumnezeu pe care Tu l-ai născut cu trup, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care fiind singură n-am de la nimeni ajutor. Porunceşte, ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în Biserică, şi nu mă lipsi a vedea cinstitul lemn al Crucii, pe care Dumnezeul cel născut din tine cu trupul, S-a pironit şi Și-a vărsat sângele Său pentru a mea izbăvire; porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă, către Cel ce S-a născut din tine; căci de acum numi voi mai întina trupul, cu nici un fel de faptă a necuratei desfrânări; iar după ce voi vedea lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea, şi îndată voi ieşi, oriunde tu singură mă vei povăţui pe mine, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele”.

După rostirea acestei rugăciuni, ea a putut intra în biserică, fără a mai fi oprită, închinându-se şi sărutând cu frică şi cu cutremur Cinstitul lemn al Sfintei Cruci, vărsând mulţime de lacrimi de pocăinţă. După aceea, întorcându-se înapoi, s-a oprit iarăşi la locul cel dintâi, şi plecându-şi genunchii înaintea icoanei pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, şi închinându-se ei, a rostit din inimă aceste cuvinte: „O! Fecioară pururea fericită, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, îţi mulţumesc din toată fiinţa, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicile mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat, căci am văzut slava care cu dreptate, cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei să o văd. Dau slavă lui Dumnezeu celui ce prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi ce să gândesc, sau să zic mai mult eu păcătoasa? Acum este vremea, Stăpână, a împlini ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum povăţuieşte-mă ori unde voieşti şi Tu să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei”. Acestea grăindu-le, a auzit un glas de departe, strigându-i: „De vei trece Iordanul, vei afla bună odihnă!”.

Auzind glasul acela, şi crezând cum că a fost pentru sine, căutând spre icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu lacrimi a strigat către dânsa: „Stăpână, Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine păcătoasa”. După rostirea acestor cuvinte, a plecat din pridvorul bisericii, cu grabnică alergare. Luând trei pâini cu sine, a trecut Iordanul, s-a afundat în pustia cea mare, unde a petrecut 47 de ani, fără să vadă faţă de om, hrănindu-se cu verdeţurile sărace ale pustiei, şi suferind ispitiri şi lupte cumplite din partea vechilor patimi şi a demonilor cumpliţi şi vicleni. Dar cu darul lui Dumnezeu şi cu ajutorul Maicii Domnului, pe care o chema neîncetat în ajutor, a biruit toate ispitele, săvârşindu-şi cu bine călătoria acestei vieţi. Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, după 47 de ani, Dumnezeu i-a făcut parte iarăşi de Sfânta Împărtăşanie, prin Cuviosul Zosima, după care s-a săvârşit cu pace la întâi aprilie.

După un an de zile, Cuviosul Zosima a găsit pe Cuvioasa răposată, având scrisoare lăsată pe nisip, prin care îl ruga pe el, să o îngroape în acel loc, şi să o pomenească în rugăciuni cu numele Maria. Cuviosul Zosima, spălând pe Cuvioasa Maria cu lacrimi în loc de apă, şi rostind rugăciunile cele cuvenite acestui moment, a dat pământului trupul cel atât de pedepsit, aşezându-l cu evlavie într-o groapă, ce a fost săpată de un leu trimis de Dumnezeu spre ajutor Cuviosului Zosima. Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Cuvioasei Maria Egipteanca, cea care a fost salvată din pierzare prin mijlocirea şi sprijinul Maicii Domnului, care pentru păcatele şi plăcerile tinereţilor, a trebuit să plătească atât de scump în această viaţă, printr-o chinuire şi însingurare asemenea cu moartea, de care însingurare a avut parte şi după moarte, căci chinuitul ei trup a rămas necunoscut şi neştiut de nimeni în pământul uscat al acelui pustiu neumblat (Viețile Sfinților, 1 aprilie).

 

(Minunile Maicii Domnului – preot Nicodim Mandita)