Clericul ce avea mare dragoste spre Maica Domnului, rugând-o, i-a văzut negrăita-i frumuseţe
În
Paris era odată un cleric îmbunătăţit şi înţelept, care se îndeletnicea cu scrierea
frumoasă. Acest om având multă evlavie către Maica Preacurată, dorea din tot sufletul
ca să vadă în această lume, frumuseţea cea preaslăvită a Ei. Având această dorinţă
de multă vreme şi pentru aceasta de multe ori rugându-se lui Dumnezeu, l-a ascultat
pe dânsul „Cel ce face voia celor ce se tem de El”, căci trimiţând un înger din
cer, i-a zis lui: „Împărăteasa lumii a auzit rugăciunea ta şi m-a trimis ca
să-ţi spun ţie să te pregăteşti, căci Duminică în ceasul Utreniei va veni ca să
o vezi, însă nu în toată mărirea frumuseţii Ei, ci numai pe cât poate să vadă
firea omenească. Însă să ştii, că de atâta strălucire, ai să te lipseşti de
lumină şi ai să rămâi cu totul orb”. Iar el a răspuns: „Cu bucurie şi cu
veselie primesc ca să mă păgubesc de lumina cea vremelnică, numai să mă învrednicesc
a vedea preafrumoasa şi strălucita faţă a Doamnei şi Stăpânei mele”.
Şi
ducându-se îngerul, a rămas clericul gândindu-se şi socotind, şi din puţina credinţă
îndoindu-se, zicea în sine: Cum voi petrece eu toată viaţa mea orb, neputând ca
să mai scriu şi nici să fac vreo altă slujbă pentru hrana trupului? De aceea
aducându-şi aminte, cugeta să închidă un ochi şi numai cu celălalt să se uite
la Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să nu rămână orb desăvârşit. Când a sosit
ceasul hotărât, a stat de faţă înaintea lui împărăteasa a toate, cu atâta
strălucire şi frumuseţe, încât limba omenească nu poate ca să o spună nici să o
înţeleagă. Iar el după ce a privit-o puţin timp numai cu un ochi, bucurându-se
cu cutremur de-o slavă ca aceea, nemărginită şi de mare cuviinţă, s-a gândit să
deschidă şi celălalt ochi pentru ca să dobândească mai multă veselie şi
bucurie. Însă Stăpâna, făcându-se nevăzută de ochii lui, s-a înălţat la Ceruri îndată;
iar el a rămas numai cu un ochi sănătos (cu cel pe care îl ţinuse închis) iar
de cel cu care văzuse strălucirea Preacuratei, a orbit desăvârşit.
Atunci
dar mâhnindu-se şi imputându-şi pentru puţina sa credinţă, se defăima pe sine,
zicând: „Vai mie, nebunului! Cum m-am lipsit de o strălucire slăvită şi
cerească desfătare ca aceasta! Pentru ce nu m-am uitat eu cu amândoi ochii şi
să fi rămas cu desăvârşire orb, numai să nu mă fi lipsit de o strălucire ca
aceasta! O! Dumnezeul meu! Primesc şi sunt gata să mă lipsesc şi de lumina
celuilalt ochi, numai învredniceşte-mă să mai văd o dată pe Doamna şi Stăpâna
mea!”.
Făcând
rugăciune de mai multe ori către Preasfânta Fecioară, cu lacrimi şi cu posturi,
ca să se mai arate şi a doua oară, a venit îngerul şi i-a zis: „Împărăteasa a
toate sa milostivit de nevoinţa şi de lacrimile tale şi a primit ca să vină iar
să o vezi, dacă te mulţumeşti să rămâi orb pentru dragostea Ei”. El a răspuns
zicând: „Nu am cuvinte ca să-I mulţumesc după cum se cade după darul Ei; mă
închin şi o slăvesc pentru aşa de mare facere de bine; şi nu numai de lumina
ochilor sunt gata să mă păgubesc, ci şi de mâinile sau picioarele mele şi chiar
de viaţa aceasta vremelnică primesc să mă lipsesc, numai să văd pe Doamna mea”.
Zis-a lui îngerul: „Pentru acestă evlavie a ta, te vei învrednici ca să vezi pe
Stăpâna, mâine; şi nu numai că nu te vei lipsi de lumina ochiului sănătos, dar
şi pe celălalt îl vei dobândi şi vei vedea cu amândoi ochii curat şi luminat şi
se va veseli inima ta”. Arătându-se iarăşi Preasfânta, tocmai aşa s-a
întâmplat, după cum i-a spus lui îngerul. Şi de lumina aceea nepovestită pe
care a văzut-o, a căzut cu faţa la pământ, precum oarecând Apostolii în Tabor.
Însă, dându-i lui dar pururea Stăpâna şi luminându-i sufletul, când s-a
ridicat, s-a aflat cu amândoi ochii nevăzut; şi a mai văzut-o încă multe ceasuri
în urmă şi mult s-a veselit.
Înălţându-se
ea la ceruri, el a rămas mulţumindu-i pentru atâta facere de bine. Şi petrecând
tot restul vieţii sale în fapte bune, s-a mutat la veşnicile şi fericitele
locaşuri cereşti. Pe care să ne învrednicim şi noi a le dobândi, pentru
rugăciunile Stăpânei celei prealăudate şi ale tuturor Sfinţilor. Amin (36,
Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu