MFC-PRIMAVARA

 In parc

sursa foto: arhiva personala

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei "Intre vis si realitate".

Despre Maica Domnului

 Ocrotitoarea celor care traiesc in feciorie (III)

Parintele Ioachim, cel care mai inainte fusese talhar, traia intr-o pestera umeda si rece, care nu avea usa. Toata avutia lui era un urcior, o cruce de lemn, pe care o primise de la un monah, si o icoana a Maicii Domnului. Atunci cand cineva venea sa-l cerceteze in pestera sa neprimitoare, unde numai el singur putea sa traiasca, ii arata marea sa iubire de straini. Scotea indata crucea dintr-o cutie de lemn, ca sa se inchine vizitatorul si-l ruga cu mainile incrucisate pe piept, cu simplitatea unui copil mic, sa sarute sfantul chip al Maicii Domnului aflat pe o icoana de hartie. Atunci parintele Ioachim simtea o astfel de bucurie, de parca ar fi daruit vizitatorului sau Raiul.

Cand unii il sfatuiau sa paraseasca acea pestera umeda si rece, spunandu-i ca ii vatama sanatatea, el raspundea:

-De ce sa ma tem de umezeala din pestera si de frig? Caci atunci cand prind mana Sfintei Ana, care cu cealalta mana o tine pe Maica Domnului, stiti cata mangaiere simt? Frica este de la diavolul, pe cand curajul si bucuria vin de la Domnul si de la Preacurata Sa Maica.

Altadata spune iarasi despre pestera sa umeda pe care o iubea atat de mult:

-Slava Tie, Dumnezeul meu! Atatea daruri am primit eu, pacatosul! Am fost talhar, desfranat, calcator al tuturor poruncilor lui Dumnezeu si totusi cate daruri nu am primit de la Mantuitorul si de la Maica Sa! Nu stiu cum sa le multumesc acestor doi binefacatori ai mei pentru aceasta pestera.

Atunci cand ii inghetau mainile si picioarele i se intepeneau din pricina frigului, spunea:

-Spun unii ca in Sfantul Munte vantul este puternic si apa curge pe sub marmura. De aceea se tem. Frica insa este de la diavol. Daca Maica Domnului este Imparateasa tuturor si a Sfantului Munte, care este Gradina ei, este, oare, cu putinta sa uite de lacasul ei? Asadar, de ce sa ma tem?

Credinta fierbinte in purtarea de grija pe care Maica Domnului i-o arata, era urmarea faptului ca primise multe daruri de la ea.

Odata, cand au venit niste monahi sa-l cerceteze, batranul Ioacium a adus doua paini calde ca sa le arate. Apoi le-a spus:

-Vedeti? Cu putin inainte mi le-a trimis Maica Domnului. Ce altceva imi mai trebuie? Slava Tie, Doamne! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu imi da paine. Ce altceva imi mai trebuie? Maica Domnului imi trimite de toate. Iar voi credeti ca fac vreo nevointa deosebita!

In 1888, dupa ce a auzit “Hristos a Inviat!” de pe patul sau de suferinta, in Joia Saptamanii Luminate, cand “soarele si-a cunoscut apusul sau”, batranul Ioachim a strigat cu o voce tunatoare: “Maica Domnului! Maica Domnului!”.

Cu numele Maicii Domnului pe buze, Staretul si-a dat sufletul in mainile Domnului, pe Care atat de mult L-a iubit, ca sa intalneasca in Cer, in vesnicul Rasarit pe Cel care este este adevaratul si vesnicul “Rasarit al rasariturilor”.

Cu adevarat, batranul Ioachim a avut un sfarsit cuvios, iar astazi mijloceste pentru noi la Domnul si la Maica Lui, Maria, cea care L-a purtat in pantece.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Despre Maica Domnului

 Ocrotitoarea celor care traiesc in feciorie (II)

Este renumit in Sfantul Munte praznicul Sfantului Acoperamant care se savarseste in Manastirea Panteleimon cu multa maretie.

In anul 1861 s-a petrecut la acest praznic, prin harul Maicii Domnului, urmatoarea minune:

Un pustnic, ieromonahul Sava, care locuia intr-o chilie aflata departe de manastire, avea ca lucru de mana prelucrarea crucilor sculptate. Aceste cruci le ducea la manastire, le vindea si astfel isi castiga banii necesari pentru hrana care ii ajungea un an de zile.

In acel an s-a gandit sa-si vanda lucrul de mana la praznicul Sfantului Acoperamant. De la chilia sa, care se gasea destul de departe de manastire, avea sa mearga pe mare cu barca sa, pentru a ajunge mai repede. Dar chiar inainte de a pleca, a venit la el un alt ieromonah, care l-a rugat sa-l ia impreuna cu el. Pe mare s-au gandit sa pescuiasca cativa pesti si sa-i duca la manastire, pentru a-i mangaia pe batraneii si pe monahii bolnavi de acolo. “Apele marii aflate in partea de nord a Sfantului Munte sunt bogate in pesti. Aceasta este o binecuvantare a Maicii Domnului”. Cei doi parinti insa “s-au trudit toata noaptea si nu au prins nimic” (Luca.5.5.). Parintele Sava era mahnit din pricina ostenelii facute in zadar. Atunci i-a spus celuilalt parinte sa arunce inca o data mreaja: “Cu binecuvantarea staretilor de la Manastirea Sfantului Panteleimon, arunca mreaja din nou!”.

Atunci acel ieromonah a facut ascultare si a prins un peste mare. Amandoi s-au minunat de puterea ascultarii. Dar acest peste nu ajungea pentru a satura atatia oameni. Asa ca i-au dat drumul pestelui in mare. Cand au trecut insa cu barca in dreptul Manastirii Simonos Petras au intalnit un banc de pesti si au inceput din nou sa pescuiasca.

Si-au continuat calatoria, iar cand au ajuns aproape de Manastirea Sfantului Panteleimon, Maica Domnului le-a scos in cale din nou acel peste ranit. Cu putina osteneala l-au prins, dar au ramas uimiti cand au vazut pestele fara coada. Atunci si-au dat seama ca era tocmai acel peste pe care il ranisera langa Manastirea Simonos Petras si-i dadusera drumul.

Au slavit si au multumit Maicii Domnului pentru aceasta minune a ei, caci ea alesese acest peste pentru nevoile praznicului.

Cand parintele Sava s-a asezat la masa, dupa privegherea de toata noaptea, ca sa manance cu parintii din acel peste, a fost cuprins de un gand viclean si a inceput sa se indoiasca de faptul ca pescuirea unui peste mare se datora ajutorului minunat al Maicii Domnului si se gandea ca aceasta ar putea fi lucrarea inselatoare a vicleanului vrajmas. Se intreba in sinea sa: “Oare atat de important era acest peste, incat sa intervina insasi Maica Domnului?”. In felul acesta diavloul nu-l lasa sa se bucure de praznic. Ii intina sufletul cu ganduri murdare si il apasa cumplit cu ele. Era acelasi vrajmas care il izgonise pe Adam din Rai, facand-l prin “mancarea din lemn” muritor si stricacios.

Pe cand parintele Sava manca la masa, i-a cazut o bucata de peste din furculita. Cand a infipt din nou furculita in ea si se pregatea sa o manance, i-a venit din nou gandul care-i spunea ca a prins pestele cu ajutorul diavolului. Dar cand a cugetat iarasi acestea, l-au cuprins niste dureri de pantece, incat nu mai putea inghiti. Insa parintele Sava isi aminti acel cuvant dumnezeiesc care spune ca nu poate scapa nimeni de cursele diavolului, daca nu alearga cu credinta la Dumnezeu. Asadar, prin credinta avea sa-l loveasca si sa-l rusineze pe vrajmas.

Atunci a alergat la Dumnezeu, cerand mijlocirea Preacuratei Sale Maici. S-a rugat din adancul inimii sa-l ierte pentru acest gand: “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cred in minunea ta, cred ca prinderea acestui peste s-a facut cu dumnezeiescul tau ajutor si ma caiesc pentru indoaiala de mai inainte”. Atunci, indata i-au trecut durerile.

Cand s-a terminat masa, a mers la egumen si i-a povestit toate cele intamplate. Atunci egumenul a spus aceasta unor duhovnici, iar acestia au mers cu totii la duhovnicul Ieronim si si-au exprimat uimirea spunand: “Daca Maica Domnului se ingrijeste de aceste lucruri materiale si simple, cu atat mai mult se va ingriji de cele duhovnicesti ale manastirii”.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Despre Maica Domnului

 A preferat să-şi scoată ochii, decât să-şi piardă curăţenia şi fecioria

La început, când Britania, adică Anglia, a primit credinţa în Hristos, erau acolo mulţi oameni evlavioşi şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe fiicele lor ci, cheltuind multă bogăţie, zideau mănăstiri şi le aşezau pe dânsele acolo, de petreceau călugăreşte. În vremea aceea era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiică de 12 ani, preafrumoasă, Maria cu numele şi vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru ca să-i vadă şi a ei cugetare şi voinţă. I-a zis ei: „Dacă aş mai fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o mănăstire, împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos, iar pe cealaltă să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare rău şi nu ştiu ce să fac din două. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe care ţi-a dat-o preabunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui, decât să o strice vreun om. Si de vei face sfatul meu, te vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeşte ai judecat, o, părinte al meu. Şi eu am socotit, mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun boier mare şi nevrednic”. Atunci tatăl ei i-a mulţumit din tot sufletul şi în scurt timp a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau şi alte călugăriţe. Şi cheltuind toată averea lui, a zidit o biserică, unde ea petrecea călugăreşte, cu fapte bune, cu alte călugăriţe. Aduceau încă şi alţi boieri pe fiicele lor în mănăstire, de şedeau până să vină la vârsta cea după lege, când le întrebau ce vor să facă. Și unele doreau viața monahicească și se tundeau în monahism, iar altele cu mai puţină evlavie, se măritau.

În acel timp era un domnitor care stăpânea ţara aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă destrăbălată şi neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a adus-o şi el în mănăstirea cea amintită. Iar stareţa a primit-o cu bucurie şi pentru ca să cinstească pe domn, a poruncit de au venit toate surorile ca să-l heretisească. Între ele era şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă şi întru împărăţia Ta?”. Iar acela dacă a văzut-o că se uită la el, şi-a rănit inima de frumuseţea ei, socotind că şi ea tot cu acest fel de socoteală îl privise. S-a rănit de un dor nevindecat, însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa lui din cauza celorlalte care erau de faţă. Dar după ce s-a dus la palatul său, a vestit stareţei ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi ea deasemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi i-a trimis răspuns, să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, trebuia, dacă ar fi auzit cum că altul voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească pe acela, ca un domn al cetăţii ce este. Şi multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns, însă acela, ca un întunecat la minte de patima curviei, nici într-un chip n-a luat aminte la acestea ci i-a poruncit a doua oară, ca negreşit să o trimită, că îi pofteşte foarte mult ochii ei, care i-au rănit inima, când căuta la el. Și să i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o va lua cu sila, făcând o mare ruşine şi pagubă mănăstirii.

Între acestea, a întrebat stareţa pe Maria, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor, şi i-a zis: „Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Maica Sa, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă bucurie, văzând că ai sporit în poruncile Domnului. Şi în urma mea alta nu se va face stareţă, numai tu, pentru fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai făcut greşeala aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a vestit să te trimit la el şi nu ştiu ce să fac”. Iar ea a răspuns: „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă socoteala lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Când va trimite a doua oară vreun om, să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor am ca să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa: „Vezi să nu zici vreun cuvânt aspru, să se mânie şi să strice mănăstirea”. Iară ea a zis: „Mă duc la biserică să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, şi însăşi pururea Fecioara, mă va păzi pe mine şi mănăstirea”.

A alergat dar, la ajutorul cel de sus şi se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să o izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit omul şi i-a zis stareţei cuvântul cel mai sus amintit, la care ea a răspuns: „Nu se cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci zi ei şi dacă va voi, îţi va urma ţie”. S-au dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea, domnul nostru a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât de mult la inimă, de vederea ochilor tăi, celor preadulci, că nu află vindecare, dacă nu vei veni să te vadă; dar de bunăvoie, ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te slăveşti întru această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila, ca să te ruşineze în toată Britania”. Iar ea a răspuns: „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi peste puţină vreme îţi voi da aceea ca doreşte domnul tău”. Atunci acela a ieşit bucurându-se, socotind că s-a înduplecat dorinţei domnului său. Asemenea şi stareţa a socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a întristat. Insă evlavioasa mireasă a lui Hristos, ducându-se, a stat înaintea Preasfintei, zicând acestea cu lacrimi: „Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta icoana Ta, dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine văzând pe pângăritul, mai bine să-i scot pe ei, decât să-mi întinez fecioria mea şi voi vedea eu darul meu cu ochii sufletului meu. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se socotească întru păcat operaţia aceasta, că de nevoie o fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este a alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi vitejie!) şi-a scos amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis şi i-a zis: „Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au rănit, iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai zis pot să-l mângâie, mergi şi îi dă pe dânşii, ca să ia dintru ei toată veselia şi bucuria”. Iar acela îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea, care văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare, şi minunându-se de fapta bună a fecioarei aceleia, şi-a schimbat dragostea cea trupească, întru evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui, şi umilindu-se la suflet, a adus ochii la mănăstire, de i-a pus înaintea Sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu şi pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune, cu lacrimi rugându-vă stăpânului Hristos celui Atotputernic, şi Preasfintei Fecioare Maicii Lui, ca să facă milă cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea, şi dacă vom avea credinţă fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveţi necredinţă în inimile voastre, nici să vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la oameni, cu putinţă sunt la Dumnezeu, care face voia celor ce se tem de El. Şi vă rog pe voi, să nu îndrăznească vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă, nevrednicul, pe capul lui şi căzând jos la pământ, cu capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea preapângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut. Întinat-am sufletul şi trupul meu şi tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari şi pe vameşi, ci i-a primit pe toţi, şi la Dumnezeiasca lui înălţare de la noi, te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun chezaşă, Stăpâna mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor, şi prin pocăinţă să-mi spăl noroiul sufletului meu, numai să audă darul tău rugăciunile sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţite-i frăţimi, ca să dai iarăşi ochii sfintei roabei acesteia, căreia eu nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi aşa aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina cea preadorită, să slujească bisericii tale, ca şi mai înainte, iar eu, nevrednicul robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage legat, nevăzut, cu lanţ de fier”.

Acestea şi altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se rugară toată ziua aceea. Și fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le era binecuvântată şi sfântă, pentru dragostea cea frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. La ceasul vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas, zicând: „Ia-ţi lumina ta, cu darul Celui născut al meu”. Atunci călugăriţa, căutând în sus, a văzut pe Stăpâna cea Atotputernică, stând înăuntru Jertfelnicului, şi i-a zis ei: „Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”.

Iar domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată, ceea ce mai înainte era fără ochi, au slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit, făcând priveghere de toată noaptea. Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi căindu-se de păcatele lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat mai mult, ci a petrecut viaţă cu fapte bune. Iar preacinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta, pentru marea înţelepciune şi păzirea fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult pentru facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei cea cu fapte bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de obşte au aleso pe dânsa care, cu plăcere de Dumnezeu păstorind Sfânta mănăstire, s-a dus întru împărăţia cea cerească. Pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni, a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al lui Părinte, şi cu Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci. Amin (12, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Despre Maica Domnului

 Zidind o biserică în cinstea Maicii Domnului, au primit ca răsplătire un prunc minunat

Vasile şi Evdochia, petrecând în viaţă de căsnicie, au zidit o biserică foarte scumpă în cinstea Preacuratei Fecioare. Maica Domnului le-a dăruit un fiu cu mare sfinţire care, făcându-se mărişor, nu vorbea cu nici o femeie, nefiind maica sa de faţă. Pentru această curăţie, după moartea lui, trupul şi hainele lui, încă multă vreme au stat întregi şi nu au putrezit, care lucru văzând mama sa, a pus trupul lui într-un sicriu de aur şi îl ţinea ca un lucru de mare preţ. Mai târziu l-au pus în biserica care era zidită de dânşii, în cinstea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu (281, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Despre Maica Domnului

 Ocrotitoarea celor care traiesc in feciorie (I)

Un batran din Sfantul Munte povestea: “Odata, manastirea noastra, a Sfantului Pantelimon, a avut de infruntat lipsa fainii si a multor alte alimente. Nu aveam posibilitate sa ne aprovizionam de nicaieri. Tot Sfantul Munte se afla in aceeasi situatie. Nici prin gand nu ne trecea sa ne aprovizionam din afara Sfantului Munte, caci erau primejdii pretutindeni. Talhari turci si greci navalisera in Sfantul Munte si exista primejdia sa fim omorati. Dar chiar daca am fi putut sa ne aprovizionam de undeva, nu aveam bani.

Intr-o zi brutarul a venit la egumen si i-a spus:

-Faina s-a terminat. Numai pentru maine mai am putina, ca sa framant. Ce sa fac?

Atunci egumenul i-a raspuns linistit, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic:

-Sa ne punem nadejdea in Hranitorul lumii, in Domnul si in Preacurata Sa Maica, care ne-a fagaduit ca nu ne va parasi.

Brutarul s-a gandit ca egumenul avea de gand sa aprovizioneze manastirea de undeva si de aceea a plecat linistit la ascultarea sa.

Dimineata a mers, asa cum obisnuia, sa framante ultima faina care mai ramasese, dar cu uimire a vazut ca aceasta ajungea pentru doua framantaturi. “Se pare, se gandea in sinea sa, ca nu am cantarit-o bine”. A framantat in acea zi, iar a doua zi a vazut iarasi ca era faina pentru doua framantaturi. Faina nu se mai termina. In fiecare zi framanta si tot prisosea. Acest lucru s-a petrecut timp de trei luni de zile, pana cand monahii au secerat noua recolta. Atunci brutarul a inteles ca fusese o minune a Maicii Domnului, care se repetase in fiecare zi, si ca egumenul se rugase ei. Nascatoarea de Dumnezeu, “Hranitoarea vietii noastre”, i-a ascultat rugaciunea, atunci cand el ii vorbea despre fii sai duhovnicesti cei infometati, care se nevoiau in Gradina ei si-L slaveau pe Fiul ei ziua si noaptea.

Brutarul povestea neobosit, cu frica si cu bucurie monahilor si mirenilor minunea pe care o facuse Maica Domnului. Din acest hambar se hraneau zilnic doua sute de monahi si mult mai multi inchinatori.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

MFC-VERDE

 VERDELE PRIMĂVERII 

sursa foto: arhiva personala

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei "Intre vis si realitate".

 

Despre Maica Domnului

Ocrotitoarea celor care traiesc in feciorie (I)

Pe vremea imparatilor bizantini se afla intr-un loc pustiu o manastire afierosita Maicii Domnului, pe care monahii de acolo o slaveau neincetat. Acestia erau saraci, dar foarte evlaviosi. De aceea crestinii si imparatii le trimiteau daruri. Au venit, insa, vremuri grele cand popoarele barbare i-au biruit pe crestini si au ocupat astfel si manastirea. In aceste vremuri nici macar imparatii nu mai puteau sa ajute manastirea cu danii.

Monahii de acolo, pentru ca nu mai aveau cele necesare traiului, se gandeau sa-si paraseasca manastirea. Dar inainte de aceasta, s-au hotarat sa savarseasca pentru ultima data Sfanta Liturghie, pentru a se impartasi cu Preacuratele Taine, dupa care sa-si ceara iertare unul de la altul si sa plece apoi fiecare unde voieste.

Dupa ce s-au adunat in biserica, au inceput sa cante. Din ochii lor curgeau siroaie de lacrimi ce udau pardoseala bisericii, iar din piepturile lor ieseau suspine adanci. Pe toti ii framanta acelasi gand: “Cum vor putea oare sa se desparta de manastirea lor?”.

La Sfanta Liturghie, cand au ajuns la imnul cantat de Inger “Cuvine-se cu adevarat”, au auzit zgomote si lovituri in magazia de alimente. Atunci trapezarul a alergat la magazie si – o, minunile tale Preasfanta Stapana! – a gasit-o plina de grau, iar vasele erau pline de vin, de untdelemn si de alte alimente necesare traiului. Aceasta minune a Maicii Domnului le-a pricinuit o bucurie de negrait monahilor, care au strigat cu glas mare: “Slava Tie Dumnezeule! Iti multumim, Doamne ca nu ne-ai parasit pe noi nevrednicii, care ne rugam Tie, ci ai trimis mila Ta din inaltimea slavei Tale!”. Apoi au multumit Maicii Domnului facand priveghere de toata noaptea si laudand marele si slavitul ei nume.

Atat de multe erau alimentele, incat le-au ajuns pentru multi ani. De atunci nu au mai fost lipsiti de cele trebuincioase, ci de fiecare data cand aveau nevoie de ceva, le trimitea Maica Domnului cea mult milostiva.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Despre Maica Domnului

 Vicleniile diavolilor (X)

Sfantul Leontie, Patriarhul Ierusalimului, care a trait in secolul al XII-lea, avea un ucenic cu numele Antonie care a fost luptat o data de diavolul hulei. Acest razboi era foarte infricosator, deoarece hula era indreptata impotriva Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, iar frica acestui pacat il tulbura mult pe Antonie. Dar atunci cand a marturisit aceasta hula Cuviosului Leontie, cerand ajutorul lui, acesta i-a raspuns urmatoarele cuvinte: “Ai curaj, fiul meu, si nu te teme! Lasa cainele sa latre si spune-i: “Taci, blestematule! Nu mai striga, pentru ca nu este cu putinta sa hulesc pe cea care este singura nadejde a mantuirii mele. Nici nu pot sa nu o slavesc si sa nu o cintesc cum se cuvine pe Stapana si Doamna mea!”.

Cu aceste arme l-a inarmat Cuviosul Leontie pe ucenicul sau, Antonie, impotriva dracului hulei.

Dar acel ticalos nu a incetat sa-l tulbure pe Antonie, ci dimpotriva s-a ridicat asupra lui cu si mai multa manie. Numai atunci cand mergea impreuna cu ceilalti frati la slujba bisericii, Antonie scapa de acel razboi, gasind astfel putina usurare. Dar cand intra in chilia sa, vrajmasul il lupta si mai crancen, iar el nu gasea alta scapare decat la Cuviosul Leontie si la sfaturile lui. Acest razboi a tinut mult timp.

Odata, Antonie iesind din biserica nu s-a mai dus la chilia sa, ci biruit fiind de frica, a alergat la chilia Cuviosului si i-a spus iarasi gandurile care-l tulburau.

Sfantul Leontie l-a sfatuit din nou sa nu bage in seama acele ganduri, ci sa la alunge cu cuvinte dispretuitoare. Dar Antonie i-a spus: “Nu voi iesi din chilia ta, parinte, daca nu ma vei usura de aceasta ispita a vrajmasului! Caci unde sa ma duc? La chilia mea? Dar in ea se adaposteste ispititorul!”.

Atunci Cuviosul, vazand ca din pricina fricii Antonie nici nu mai putea sa intre in chilia sa, s-a ridicat de pe scaunul pe care statea si ducandu-se in paraclisul pe care il avea in chilia lui, a rugat pe Dumnezeu si pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa-l ajute pe fratele. Apoi, apucand mana lui Antonie si punand-o pe grumazul sau, ii spuse: “Acest pacat, fiule, sa fie asupra mea. Iar daca te va razboi iarasi vrajmasul, spune-i: “Pentru rugaciunile smeritului si pacatosului Leontie, te am, vrajmasule al adevarului, ca pe un caine ticalos si necurat”.

Astfel fiind invatat si inarmat, Antonie a pus metanie Cuviosului si a iesit din chilia lui. Mergand pe drum a simtit ca razboiul incetase, ca si cand nu ar fi avut niciodata ganduri de hula. Numai ca in acea noapte a auzit niste voci care il ocarau pe Cuviosul Leontie, iar pe el il infricoasu spunandu-i: “Bine ai facut ca ai alergat la Leontie si ai nadajduit in el, caci altfel sa fi vazut tu ce-ai fi patit!”. (Monahul Teodosie Constantinopolitanul).

 (Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

O altfel de intalnire

 Șezătoare cu zambete

Dintre toate proiectele tinerilor, cel numit "Bucurie in parohie-intalnire cu doamne " , m-au dus in anii copilariei si mi-au adus aminte de o perioada pe care o credeam uitata. Copil fiind, am crescut la tara, la bunici. Insa, a fost o perioada,  nu mai stiu daca scurta sau nu, nu mai stiu nici motivele, in care a văzut de mine o vecina ce locuia la o distanta de 2-3 case: coana Mărioara (Dumnezeu să o odihneasca). Ma ducea tatăl meu adormita, iar dansa ma lua si ma aseza in pat. Cearșafuri albe, scrobite si un miros divin. Cand ma trezeam, serveam micul dejun intr-o bucatarie mare si de o curățenie impecabilă, timp in care coana Mărioara imi spunea povesti. Doamne, ce dar al povestirii avea.

Dar, ceea ce imi plăcea cel mai mult erau întâlnirile cu prietenele ei. In fiecare zi, erau trei sau patru doamne, care veneau si serveau cafeaua impreuna. Cafea care, obligatoriu,  era însoțită de fursecuri ce se topeau in gura, dar si alte prajituri delicioase. Ei bine, cat serveau cafeaua, fiecare lucra cate ceva si vorbeau continuu. 

In acea frumoasa bucatarie, mai retras, dupa usa, era si un mic divan. Acolo era locul meu, de unde ascultam poveștile doamnelor si cum puneau ele tara la cale.

Pornind de la aceasta amintire, mi-a venit ideea de a face la Centrul Copiilor si o întâlnire a doamnelor, o șezătoare pe care am numit-o "Șezătoare cu zambete". Am invitat cateva doamne si am petrecut doua ore minunate, care au trecut ca o clipita. Nici nu ne-am dat seama. Eu una, am avut mari emoții, pentru ca a fost ceva nou, insa la plecare toate doamnele au spus ca revin cu drag.

De ce Șezătoare cu zambete? Pentru ca toate participantele sunt vesele, sunt optimiste si trăiesc viata din plin  cu bucurie.

Abia astept următoarea întâlnire si sper sa ni se alăture cat mai multe persoane.