Despre Maica Domnului

 Maica Domnului vindecă mâna taiată de iconoclaşti, a Sfântului Ioan Damaschin

Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o prea înţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi drept-credincioşi a muncit împăratul cel urător de Hristos, cu multe feluri de munci. Înştiinţându-se de aceasta Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul Saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori şi le trimitea la Constantinopol, drept-credincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină Sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre acestea, a cerut să-i dea una dintre scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii să imite chipul scrisorii.

S-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare, încât nici Ioan nu va mai putea-o cunoaşte pe cea scrisă de el. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean, de a scris către dânsul o scrisoare, ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu robul tău Ion din Damasc şi îţi arăt ca să ştii, că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.

Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui, către stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite şi de bun neam, Voievodule, al cetăţii Damascului, bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut, decât dragostea ca să păzească cineva tocmelile de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat, mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori, ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.

Aceste două scrisori le-a trimis pe un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat, ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. S-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc să se vopsească cu cerneală ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna ca s-o îngroape, ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit şi i-a dat-o.

Ioan luându-o pe dânsa şi intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă dar, înainte, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta celui înalt, Care s-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, pentru ca să poată scrie dulci şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de Dumnezeu şi Celui ce S-a născut din tine şi, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.

Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi a văzut icoana pururea Fecioarei, care i-a zis lui, cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa trestie a scriitorului degrabă, după cum te-ai făgăduit mie acum”. Deşteptându-se şi văzând mâna lui vindecată şi lipită la locul ei, s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica lui, căci a făcut cu dânsul mărire cel puternic. Toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulţumire lui Dumnezeu, şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, şi a aceleia ce te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii slavei tale”.

A petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urători de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au spus stăpânitorului, cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, dându-i arginţi nenumăraţi.

Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan, să vadă mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă, pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. I-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?”. Iar Ioan cu mare şi strălucit glas s-a făcut propovăduitor minunii, zicând: „Domnul, meu m-a vindecat, Doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că după cum se vede eşti nevinovat; nu ai greşit la pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voia ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum I-a poruncit.

Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan mulţumindu-i, s-a dus şi împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântului Sava unde, făcându-se călugăr, a intrat în ascultare la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie desăvârşit voia lui, după rânduiala vieţuirii călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic, fără de învoire şi blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun Tropar. Dar într-una din zile, un frate al mănăstirii, a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun Tropar de umilinţă, potrivit pentru vremea morţii, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise fratele său cel după trup. Ioan se temea să nu se supere bătrânul său; însă s-a biruit de multa rugăminte a fratelui, şi scriind troparul acesta: „Toate sunt deşertăciuni cele omeneşti...”, îl cânta cu preafrumos glas, în care timp sosind bătrânul de afară, şi auzind acel glas de preaumilitoare cântare, s-a scârbit şi a izgonit pe Sfântul, ca pe un neascultător. Iar el căzând la picioarele bătrânului, îşi cerea iertare, dar acela nicidecum nu se pleca, însă pentru multa rugăminte a proiestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească, numai să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să slujească pe călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării.

Bătrânul văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, precum a făcut şi mai înainte. După puţine zile, s-a arătat Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i: „Pentru ce ai închis un izvor minunat ca acesta, care varsă afară, cu atâta dulceaţă, destule pâraie de apă a odihnei sufletelor, mai mult decât cel ce a izvorât cu dumnezeiască minune, din piatră în pustie? Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi Psaltirea, cântând cântări noi, Domnului, şi cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât cântarea lui Moise şi a Mariamei. Faţă de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot eresul”.

Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Sfântul acestea: „O! fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta; nu în pilde, ci în adevăr, nu în ghicituri, ci în dogme. Grăieşte pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta; suie-te în Muntele Sinaiului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pe sineți până în sfârşit; acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul tău, căci preaslăvite lucruri mi s-au grăit mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu, şi mă iartă pe mine pentru câte ţi-am, greşit, căci din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.

Atunci Ioan făcând început cântărilor celor ca mierea curgătoare, lumina bisericile atât de mult, încât oricine auzea cuvintele şi alcătuirile lui, putea să le înţeleagă şi să se folosească. Întru acest chip vieţuind Sfântul, într-o petrecere îmbunătăţită şi preaminunată, şi multe scrieri asupra luptătorilor de icoane scriind, şi canoane preafrumoase şi dulci la cântare alcătuind, cum şi alte cuvinte la praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, căruia I Se cuvine slava şi stăpânirea, în veci, Amin (10, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)