Pilda

 Pentru rugaciunile Sfintei Mari Mucenite Ecaterina si ale Sfantului Mare Mucenic Mercurie, Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

 Întru această zi, cuvânt despre un călugăr vorbit de rău la Ioan Milostivul.

Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greseală si, mai ales, pe călugări, de vreme ce a gresit o dată cu unul din acestia si de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, într-adevăr, un lucru ca acesta: Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără si foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că, pentru păcat o poartă cu sine, si au înstiintat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi si să-i închidă deosebit în temnită. Deci, în noaptea următoare, s-a arătat călugărul acela în vis patriarhului, arătându-i lui spatele său plin de răni si a zis către dânsul: „Oare plăcută îti este tie aceasta, stăpâne? Au asa ai învătat de la Apostoli a paste turma lui Hristos? Cu sila, nu cu voia? Să mă crezi că te-ai înselat”. Acestea zicând, s-a dus de la dânsul. Iar patriarhul, desteptându-se din somn, gândea la ceea ce văzuse si, cunoscându-si greseala sa, sedea pe pat necăjindu-se si întristându-se. Si, făcându-se ziuă, a poruncit să-l aducă pe monahul acela, vrând a-l vedea pe el, de este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Si a venit monahul cu mare greutate, că nu putea să se miste de multimea rănilor. Si, când l-a văzut pe el, patriarhul a rămas o vreme ca un mort, neputând rosti un cuvânt. Iar, după o vreme, venindu-si în sine, l-a rugat pe monah să-si dezbrace haina sa si să-i arate lui spatele, ca să vadă de este atât de rănit, precum îl văzuse pe el în vis. Si, plecându-se rugămintii, monahul a început a se dezbrăca de haina sa. Si, din întâmplare, dezbrăcându-se el, i s-au descoperit părtile trupului său cele ascunse si l-au văzut toti că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nimeni nu-l cunostea pe el. Si, văzând trupul lui zdrobit de răni, patriarhului i-a părut foarte rău de aceasta si, trimitând după cei ce-l pârâseră pe monah, i-a despărtit pe ei de biserică vreme de trei ani. Iar de la monah îsi cerea iertare, zicând: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din nestiintă am făcut aceasta; am gresit lui Dumnezeu si tie. Însă, nu ti se cădea nici tie, asa, fără grijă, a umbla cu fecioara prin cetate, ca să nu smintesti pe nimeni, fiindcă porti chip monahicesc”.

Atunci a început a grăi monahul, cu multă smerenie: „Să mă crezi pe mine stăpâne, că nu mint, ci adevărul spun tie. Mai înainte de această vreme, fiind eu în Gaza si mergând să mă închin la mormântul Sfintilor Mucenici Chir si loan, m-a întâmpinat către seară această fecioară si, căzând la picioarele mele, m-a rugat pe mine cu lacrimi, ca să nu o opresc pe dânsa a merge împreună cu mine. Iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit; dar ea, mergând în urma mea, zicea: Juru-te pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătosi si va judeca vii si mortii, nu mă lăsa pe mine. Acestea auzind, am zis către dânsa: Pentru ce mă juri pe mine asa, fecioară? Iar ea tânguindu-se mi-a răspuns: Eu sunt păgână si doresc să las credinta mea părintească si să fiu crestină. Deci, rogu-te pe tine, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mântuieste sufletul cel ce voieste a crede în Hristos. Acestea auzind, m-am temut de judecata lui Dumnezeu si, luând-o pe dânsa, am învătat-o sfânta credintă. Si, venind la mormântul Sfintilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică si umblu cu dânsa, întru curătia inimii, până când o voi duce într-o mănăstire de fecioare”.

Iar Patriarhul auzind acestea, a oftat si a zis: „Câti robi ai Săi ascunsi are Dumnezeu, iar noi, păcătosii, nu-i stim”. Si a spus înaintea tuturor vedenia ce văzuse despre monah noaptea în vis. Si, luând o sută de galbeni, voia să-i dea monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur. Iar cel ce iubeste aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului si s-a dus. De atunci, fericitul Ioan a început si mai mult a cinsti pe călugări, si pe cei buni, dar si pe cei ce păreau a fi răi, si a ridicat o mănăstire, spre odihna monahilor celor străini si se păzea pe sine de osândire. Si, ca un păstor bun îsi învăta oile sale să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, chiar de ar sti greseala cuiva, ci să-si vadă fiecare ale sale păcate, iar nu pe cele străine. Dumnezeului nostru, slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

 

 

(Proloage)