Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait

Vătaful de tâlhari prin pocăinţă a câştigat mila Maicii Domnului

Chesarie scrie în cartea sa numită a Dialogurilor cum că în oraşul Trenta din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care stătea cu oarecare tovarăşi într-o pădure, aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi avut bani, a trimis pe slujitorul lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tâlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit, încât a primit să i se mărturisească lui. Dar după ce a auzit toată spovedania lui, doctorul cel cunoscător de suflete a văzut cum că era nevoie de multă iscusinţă pentru a-l putea întoarce la calea cea bună, pe un înrăutăţit ca acela. Nu l-a canonisit să lase hoţia desăvârşit, ştiind că nu-i va da ascultare, ci i-a zis: „Să te făgăduieşti, fiul meu, ca de acum înainte să păzeşti două zile în săptămână, miercurea şi vinerea, să nu faci rău nimănui şi să posteşti aceste zile întru amintirea şi cinstirea mântuitoarelor patimi ale Stăpânului Hristos, Care S-a răstignit pentru păcatele noastre; tot asemenea şi pentru dragostea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu să te înfrânezi în toate praznicile Ei, să nu păgubeşti pe cineva în aceste zile. Şi dacă vei face aşa, nădăjduiesc la milostivirea Ei şi mă pun chezaş că te vei mântui prin înfrânarea aceasta”.

Iar tâlharul, umilindu-se cu inima, s-a făgăduit fără de îndoire a păzi acest canon, şi i-a zis lui: „Mulţumescu-ţi, părinte al meu, că m-ai povăţuit la pocăinţă şi sunt gata pentru dragostea Stăpânului Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui să păzesc zilele în care mi-ai zis să nu mănânc nimic, nici să fac rău cuiva, nici arme să iau în mâini, măcar de-ar veni şi cel mai mare vrăjmaş al meu ca să mă omoare”. Aşadar, după ce s-a făgăduit, a păzit canonul neclintit. Și nu numai că n-a făcut nici un rău în acele zile, ci chiar dacă tovarăşii lui ar fi prins pe vreun călător, el îl scăpa pe acela nesupărat din mâinile lor.

Într-unul din praznicile Preasfintei, umblând prin pădure dezarmat, după cuvântul duhovnicului, l-au înconjurat nişte ostaşi trimişi de comandantul cetăţii, ca să-l prindă. Iar el, cu toate că ar fi putut să se împotrivească, ca un voinic ce era, să ia o sabie de la unul din ai lor şi să omoare pe mulţi din ei, sau măcar să fugă ca să nu-l lege, a stat ca un miel şi l-au dus la comandant, care a dat asupra lui hotărârea să-l omoare. În urmă însă, cugetând că ar fi păcat să moară un astfel de bărbat voinic şi frumos, i-a părut rău deel. Trimiţând să-l cheme la sine, i-a zis lui: „Îţi dăruiesc viaţa ta, dacă te juri să nu ataci niciodată pe cineva dintre locuitorii cetăţii mele, şi mai ales dacă te făgăduieşti să ne ajuţi în război cu vrăjmaşii care ar veni asupra noastră”. Iar el a răspuns: „Îţi mulţumesc pentru dragostea ta, însă eu de viaţă n-am trebuinţă, căci am săvârşit multe păcate şi doresc mai bine să mor vremelnic - cum au murit alţii de mâna mea - decât să mă muncesc fără de sfârşit. Te rog numai, dacă voieşti, dă-mi vreme de câteva zile, ca să-mi plâng fărădelegile pe care ca un ticălos le-am făcut”.

Primind îngăduire de opt zile, s-a mărturisit de toate păcatele lui, cu multă zdrobire de inimă şi cu multe lacrimi; şi toţi au slăvit pe Dumnezeu care i-a dat un dar ca acesta de mult preţ. Iar de aceasta, o! Ascultătorilor, s-a învrednicit prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiindcă a avut atâta evlavie către dânsa, încât pentru dragostea Ei s-a dat de bunăvoie la moarte. Și nu numai acest dar i-a făcut lui Prealăudata, ci încă și altul mai minunat, despre care vom vorbi mai jos ca să înţeleagă fiecare păcătos ce mare putere are Ea şi cât de folositoare este pocăinţa.

După ce a căutat îngăduire de la comandant, în acele opt zile a plâns neîncetat, apoi ducându-se de bună voie la locul osândei, s-a iertat cu tot poporul, după rânduială şi, rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul de i l-au tăiat, îngropându-l pe dânsul în locul destinat pentru cei osândiţi.

Iar în miezul nopţii, a văzut oarecine lumini care veniseră din cer la mormântul lui şi cinci fecioare frumoase ca fulgerul, l-au scos din mormânt şi l-au luat sus pe un pat acoperit cu o plapumă ţesută din aur, preafrumoasă. Şi patru din acele fecioare l-au ridicat, iar a cincea care se arăta ca o împărăteasă, mergea în urma lor cu o făclie prealuminoasă. Ajungând la poarta cetăţii, străjerii s-au temut, socotind că este nălucire ceea ce vedeau. Atunci fecioarele, lăsând patul pe pământ, Doamna lor a zis străjerilor: „Duceţi-vă de spuneţi Episcopului, că Maica lui Hristos a poruncit să îngroape pe omul acesta cu evlavie în loc cinstit”.

Arhiereul fiind vestit dimineaţa de străjeri, s-a dus la poarta cetăţii cu tot poporul şi văzând moaştele acoperite cu plapuma aceea de porfiră, neasemănat de frumoasă, cum ei nu mai văzuseră, s-au înspăimântat, iar mai ales dacă au văzut ei şi capul la trup lipit, au crezut toate cele spuse de străjeri. Au îngropat acel fericit trup nu ca pe al unui tâlhar osândit, ci ca pe al unui mucenic, cu toată cucernicia şi evlavia întru mărirea lui Dumnezeu celui Atotmilostiv şi a Prealăudatei şi Preanevinovatei Maicii Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi fericirea cerească. Amin (51, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)