Ajutorul Maicii Domnului

 Ocrotire nebiruita (V)

Cuviosul Filothei, lucratorul cel bun al Evangheliei, ascetul si “nebunul pentru Hristos”, locuitorul pustiului, al muntilor si al pesterilor, precum s;pune Apostolul Pavel, diamantul cel nebiruit si viteazul cu sufletul, dupa ce si-a facut o mica coliba, “a ramas singur rugandu-se lui Dumnezeu.in toate zilele se hranea numai cu paine si cu sare, iar de multe ori postea toata saptamana si numai sambata si duminica manca”. Aceasta minunata floare dumnezeiasca a inflorit in secolul al XV-lea.

Din viata sa cea plina de suferinte povetim o intamplare minunata, care i-a si aratat calea pe care trebuia sa mearga, si anume cea a ascetismului.

Cand era mic, a plecat de frica agarenilor impreuna cu fratele si cu mama lor din patria natala, Elat din Asia Mica, si s-au asezat in orasul Hrisopoli din Macedonia.

In acea vreme a venit firmanul (ordin emis de sultan prin care, de obicei, erau numit sau maziliti guvernatorii si domnitorii din tarile vasale Imperiului Otoman) sultanului, care poruncea sa fie adunati copiii crestinilor si trimis apoi sa slujeasca ca soldati in coprul ienicerilor.

Multi dintre ei erau haraziti sa devina “in loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai lui antihrist”. Impreuna cu alti copii ai crestinilor, i-au luat si pe cei doi frati orfani si i-au adus la Amira, care i-a inchis in temnita. Nefericita mama in fiecare zi isi plangea vaduvia ei. Singura ei mangaiere era Maica Domnului, pe care o ruga in fiecare zi sa isi faca mila cu copiii ei care erau in robie, sa-i scape din mana necredinciosilor si sa nu-si piarda sufletele.

Maica Domnului, ca o milostiva si milosarda ce este, a auzit rugaciunea fierbinte a acelei mame intristate si i-a izbavit pe cei doi copii ai ei intr-un chip minunat. De altfel, si Maica Domnului a ramas candva fara Fiul ei cel prescump, pe Care il luasera alti……agareni si Il rastignisera.

Intr-o seara Maica Domnului a aparut in teminta sub chipul mamei lor si le-a spus:

-Sculati-va copiii mei iubiti, si urmati-ma!

Uimiti, copiii s-au ridicat si au urmat-o. la cuvantul Maicii Domnului, portile temnitei s-au deschis singure, iar ei au iesit afara. Cam pe la vremea Utreniei au ajuns la Neapoli (Kavala), unde era o Manastire Inchinata Maicii Domnului. Ajunsi aici, Maica Domnului le-a poruncit copiiilor sa ramana in manastire, spunandu-le:

-Aici, copiii mei, veti primi Sfanta Schima. Sa va supuneti proestosului si la toata fratimea, iar eu voi veni iarasi sa va vad daca ati sporit in virtute.

Dupa ce a spus acestea, Maica Domnului si-a luat ramas bun de la copii si s-a despartit de ei.

Copiii au spus egumenului toata intamplarea, iar acesta, ca un intelept ce era, a cunoscut ca puterea dumnezeiasca i-a izbavit pe copii, si-L slvaea  pe Cel Atotputernic si pe Maica Domnului. Pe copii i-a incredintat unui staret virtuos, pentru a-i invata ascultarile calugaresti. Mai intai i-a pus sa savarseasca ascultarea de paraclisier, pe care ei o indeplineau cu multa sarguinta, incat toti se minunau de marile lor virtuti. De asemenea se sileau sa intreaca pe toti fratii in ascultare si in smerenie.

Mama lor, insa, nu stia nimic despre eliberarea lor in chip minunat. Traia mereu cu gandul al copiii ei si se ruga Maicii Domnului, in care isi punea toata nadejdea.

Dupa ce a trecut destul timp, ea a fugit de zarva lumii si s-a facut monahie. Acel egumen al celor doi frati pastorea si o manastire de femei, care se gasea oarecum aproape de cea de barbati. El a facut-o monahie pe mama celor doi copii, punandu-i numele Evdochia.

Odata, la un praznic toate monahiile au mers la manastirea de calugari, pentru a serba acolo. Printre acestea se afla si mama copiiilor, monahia Evdochia.

Prin bunavointa Domnului, dupa Sfanta Liturghie, unul din frati l-a strigat pe celalalt pe nume, pentru o oarecare slujire la biserica. Mama, care se gasea in pronaosul bisericii si care auzise numele copiiilor ei, i-a recunoscut. Inima i s-a sfasiat de emotie si de bucurie si a lesinat. Cand si-a revenit, si-a imbratisat copiii si cu lacrimi in ochi ii saruta, nemaisaturandu-se de vedera lor.

 

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

 Pelerinaj la Iasi-ziua 1

De ceva vreme părintele de la Mizil, drag sufletului nostru, ne-a invitat în pelerinaj la Iași. Am stat ceva timp pe gânduri, pentru că sunt zeci de ani de când nu am mers cu autocarul și nu știam cum va fi, însă până la urmă am acceptat. 

Așa că, in aceasta dimineață ne-am trezit cu mult înainte de răsăritul soarelui și am pornit spre Mizil. Acolo am lăsat mașina și am continust călătoria cu autocarul alaturi de enoriași ai Bisericii Sfanta Filofteia.

Drumul a fost usor și plăcut. Nici nu am simțit când am ajuns la Iași. Plecarea a fost la ora 6 dimineața, deci, fiind încă întuneric, după rugăciunile de dimineață si de călătorie făcute împreună cu părintele, a fost program de somn😀😀. 

Când ziua a apărut, părintele ne-a spus că prima oprire serioasa va fi la mănăstirea Bujoreni sau Mănăstirea Măgarului, o mănăstire veche, ce datează din vremea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

Aici am petrecut aproape o oră, timp in care monahul Nicolae ne-a spus legenda mănăstirii, dar ne-a dat și multe sfaturi duhovnicești, toate spuse cu mult haz. Însă, despre toate acestea, la următoarea postare.

Pentru pranz, ne-am gândit să ne oprim la Vaslui, la un restaurant găsit pe Google, cu multe recenzii bune însă, din păcate acesta era închis.

 Fiind localizat aproape de piata din Vaslui, fiecare s-a descurcat cum a considerat: unii au luat preparate de la Covrigăriile Luca, alții au vrut mici, însă fiind foarte mare aglomerație, au renunțat. A fost și varianta preparatelor calde de la Carrefour. Pentru aceasta din urmă am optat și noi.

Cu burticile pline am pornit drum întins spre Iași unde programul era să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, să vizitam biserica Trei Ierarhi și Palatul Culturii. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am reușit, după 4 ore și jumătate de stat la rand, să ne închinăm Cuvioasei Parascheva, să îi mulțumim pentru acest pelerinaj, dar și pentru rugăciunile pe care le face pentru noi și să ne rugăm să ne ajute și de acum înainte.

La ora 15, când ne-am așezat la rand.

La ora 19.30, când am ajuns la racla Sfintei.

La un moment dat, am simțit că nu mai pot, dar părintele m-a văzut și m-a trimis puțin la plimbare. Așa am reușit să mă bucur și de frumusețea fântânilor din apropiere, dar și de florile de toamna din apropiere.

La ora 21 am ajuns la pensiunea "Trei Fântâni", obosiți, friguroși, însă fericiți. Toți mulțumeam lui Dumnezeu pentru ziua de azi.

Monahul Ioachim ajutat de Maica Domnului

Ocrotire nebiruita (IV)

Fericitul parinte Ioachim se tragea din Creta si mai inainte fusese talhar. Era un monah simplu si traia intr-o pestera aflata in partea nordica a Schitului Sfanta Ana, fara pat, fara sa se inveleasca cu ceva, avand numai hainele de pe el. In aceasta pestera a ramas pana la adanci batraneti.

In 1883, in timp ce Kiriako-ul (biserica centrala in care se aduna parintii schitului in duminici si in celelalte sarbatori si savarsesc slujbe de toata noaptea) Sfintei Ana se savarsea privegherea pentru praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, batranul Ioachim a plecat in miezul noptii de la biserica si a pornit la drum spre pestera sa ca sa se odihneasca putin, deoarece era deja batran si slabit. Inainte de a ajunge la pestera, a strigat tanguindu-se: “Maica Domnului, Sfana Ana, ajutati-ma!”. A strigat atat de tare, incat s-a auzit pana la Noul Schit, care este invecinat cu Schitul Sfintei Ana. Au alergat multi parinti de la Sfanta Ana, dar pana sa ajunga ei acolo, Ioachim cazuse in prapastie si statea agatat intr-un arbust, sub o stanca. De frica, nici nu mai putea sa vorbeasca, ci numai gemea. S-au sotenit mult sa-l traga de acolo, deoarce sub stanca, prapastia era adanca si abrupta. La inceput, parintii au crezut ca s-a zdrobit cu totul, dar cand l-au scos, au vazut ca avea numai doua fracturi la cap.

Mai tarziu, cand a fost intrebat, cum a cazut de pe stanca, a spus:

“A venit cineva infricosator si m-a inhatat ca sa ma arunce in prapastie. M-am luptat mult timp cu el si strigam: “Maica Domnului, Sfanta Ana!” La sfarsit ins m-a biruit si m-a aruncat sub stanca”.

Credinciosul slujitor al Maicii Domnului s-a izbavit prin interventia minunata a Stapanei sale.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Maica Domnului ajuta pe Sf. Constantin

Ocrotire nebiruita (IV)

Sfantul Constantin s-a nascut in secolul al IX-lea in Sinadele Bitiniei din parinti evrei. La varsta de noua ani, pe cand se afla cu mama lui sa cumpere zarzavaturi, a vazut un negustor crestin ca si-a facut semnul Sfintei Cruci peste gura, atunci cand casca. Aceasta l-a impresionat pe micul Constantin si si-a facut si el semnul crucii. Țprin semnul Sfintei Cruci, Harul Celui Rastignit a stapanit intreaga lui existenta”, se povesteste in viata Sfantului.

Din acea clipa “a inceput sa auda o voce dulce, tainica, care ii soptea incet la ureche tainele Crestinismului”. Chipul sau era inconjurat de stralucrie, sufletul sau renastea impodobit cu harul adevaratilor crestini si se schimba, iar inima sa ardea de dragoste pentru Iisus, “pe Care adesea Il chema. Invatat fiind launtric de Insusi Dumnnezeu, se ingrijea sa devina mai curat.”. S-a daruit nevointei si a reusit sa se lipseasca cu bucurie cateva zile de orice mancare.

Intr-o zi a auzit o voce cereasca care il chema. In acelasi timp, a aparut inaintea lui un nor luminos, precum i s-a aratat odinioara lui Moise. Condus de acel nor, a ajuns la Manastirea Fluvutiu, aflata in partile de rasarit ale Olimpului Bitiniei. Acolo a intalnit Batrani purtatori de Duh, incercati in virtute si in adevarata viata ascetica.

A povestit egumenului toata viata sa si toate lucrurile minunate care i s-au aratat si a cerut sa fie botezat. Atunci i-a aratat o cruce si i-a cerut sa o sarute. Tanarul, cuprins fiind de o emotie sfanta, a sarutat “partea de jos a Crucii”. Atunci egumenul “a apropiat icoana lui Hristos” de fruntea lui si l-a pecetluit cu o pecete nestearsa.

La botez i-au dat numele de Constantin. Cand a iesit din cristelnita, pe marmura unde a calcat s-au intiparit urmele picioarelor lui.

Rugandu-se intr-o zi in fata icoanei Sfantului Spiridon, l-a vazut in vedenie pe cunoscutul ierarh, care l-a poftit sa viziteze, ca inchinator, patria sa, Cipru. S-a inchinat cu multa evlavie la nenumaratele biserici de acolo. Intr-o noapte i-a aparut in vedenie Cuviosul Mucenic Palamon si l-a indemnat sa vina la biserica lui. A ajuns acolo cu multa osteneala, datorita distantei mari si a drumurilor greu de strabatut. Cuviosul Mucenic “i-a dat in biserica sa in chip minunat mana lui cea dreapta si l-a insarcinat ”sa o duca la Manastirea lui Iachint, aflata in partea de sud, in apropierea Niceii.

Ajuns la Manastirea lui Iachint, “a dat sfintele moaste parintilor de acolo”.

S-a folosit de sederea lui in Manastirea lui Iachint, pentru a propovadui Evanghelia Domnului evreilor din Niceea. La inceput cuvantul lui a avut o oarecare izbanda, dar putinii evrei care au devenit crestini, s-au facut pricina de a se rascula cei de un neam cu ei impotriva Sfantului Constantin. Il socoteau “un vrajmas periculos, de care trebuiau sa scape cu orice pret”. De aceea de multe ori i-au intins diferite curse, pentru a-l ucide.

Intr-o zi s-au adunat la o bisericuta a Maicii Domnului, care era parasita si pustie. L-au tarat acolo cu sila pe Sfantul Constantin, hotarati fiind sa-l omoare. Constantin se gasea intr-o imprejurare fara scapare. Insa Imparateasa Cerurilor, care stia viata lui cea sfanta, nevointele duhovnicesti, dragostea catre Fiul ei si incercarile lui de a-i mantui pe evreii din Niceea prin propovaduirea Cuvantului Fiului lui Dumnezeu spre mantuire, a alergat in ajutorul lui. “Vasul alegerii” lui Dumnezeu nu trebuia pierdut. Calea slujirii sale era inca lunga.

La un moment dat, in usa bisericii au aparut doua persoane necunoscute: o Femeie cu multa cuviinta, care avea deasupra ei ceva deosebit ce atragea privirile ucigasilor si pricinuia frica si tulburare chiar si numai privelistea ei, si un tanar care state langa ea cu respect.

Acea Femeie, care era Maica Domnului, le-a descoperit evreilor cu o voce amenintatoare toate planurile lor viclene si ucigase:

“Parintii vostri, a spus Maica Domnului, L-au ucis pe Fiul meu cel iubit si L-au rastignit pe Cruce. Acum va pregatiti sa-l ucideti si pe prietenul cel curat al Fiului meu sio alungati prilejul mantuirii voastre. Pana cand veti fi tari la cerbice? Sa-l lasati indata liber pe robul meu, caci altfel va voi ucide!”.

Evreii, fiind infricosati de aparitia Maicii Domnului si a tanarului – care poate ca era un Inger sau chiar insusi Sfantul Iachint -, “au luat-o la fuga ca iepurii”.

Sfantul Constantin a ramas singur. A vrut sa-I multumeasca acelei Doamne care i-a sal;vat viata, dar Stapana Cerului si a pamantului se retrasese in acelasi chip minunat in care aparuse, pentru a merge si in alte locuri sa-i incurajeze pe cei deznadajduiti, iar pe altii sa-i intoarca la pocainta si sa le deschida “usa mantuirii” si a Raiului.

 

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Ajutorul Maicii Domnului

 Ocrotire nebiruita (III)

Episcopul Vichentie, in cartea sa “Oglinda istoricilor”, scrie ca odata o corabie care transporta inchinatori la Ierusalim, in timp ce calatorea, s-a crapat intr-un loc si in scurta vreme s-a umplut de apa. Inchinatorii impreuna cu echipajul au depus toate eforturile ca sa dea apa afara, dar totul a fost zadarnic.

Capitanul corabiei, vazand ca sunt in primejdia de a se ineca cu totii, a aruncat in mare barca de salvare in care au intrat un episcop si cativa boieri. In graba lor, unul dintre ei a cazut in mare, dar nu l-au mai putut gasi ca sa-l salvee. Dupa ce barca s-a umplut, episcopul a spus celor care ramasesera in corabie:

-Iertati-ne, fratilor, ca nu putem sa va ajutam! Numai sa va marturisiti unii altora, pentru ca Domnul sa va ierte.

Dupa ce s-au marturisit si s-au iertat unul pe altul, corabia s-a scufundat si s-au inecat toti. Episcopul si cei ce erau impreuna cu el au plans cu amar, rugandu-se lui Dumnezeu ca sa oranduiasca sufletele acelora in loc de odihna.

Dupa naufragiu au privit intr-o parte a marii si au vazut cum ieseau din valuri niste porumbei albi, care zburau sus la Cer. Atunci au inteles ca erau sufletele fratilor care se inecasera. Toti s-au bucurat, dar s-au si mahnit ca nu au murit si ei.

Dupa mai multe ceasuri, cand s-au apropiat de uscat, deodata au vazut pe tarm pe acel insotitor care cazuse in mare atunci cand intrau in barca. Cand l-au vazut, au ramas uimiti si l-au intrebat cum s-a izbavit. Acesta le-a spus:

-Cand am cazut in mare, am strigat cu credinta la Maica Domnului: “Maica Domnului, scapa-ma, caci ma inec!”. Indata Grabnica Ajutatoare a celor intristati s-a aflat inaintea mea si m-a scos la tarm sanatos si teafar.

Ceilalti, auzind acestea, au multumit Maicii Domnului, iar cand au ajuns la Ierusalim, acela a propovaduit neincetat minunea Maicii Domnului.

  

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

MFC-TOAMNA

 Culorile Toamnei

sursa foto: Pinterest

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei "Intre vis si realitate".

Ajutorul Maicii Domnului

Ocrotire nebiruita (II)

Batranul Isaac din Manastirea Dionisiu, a fost un monah ce a trait in obste facand o ascultare vrednica de urmat. Se deosebea prin ascultarea desavarsita, care se naste din omorarea voii proprii. Se istovea pe sine insusi in ascultare. Se nevoia in ascultare privind la rasplata pentru lucrarea ascultarii. Socotea ascultarea ca o temelie a vietii ascetice si o aseza deasupra tuturor virtutilor si prin aceasta si-a castigat mantuirea. Prefera sa moara, decat sa nu faca ascultare si sa calce porunca intai-statatorului sau. Si nu este deloc usoara ascultarea continua, pentru ca ascultatorul are o lupta indoita: una pe care i-o provoaca staretul si cealalata, diavolul. Pentru ucenicul care face ascultare, oricat de bun ar fi in celelalte fapte, este firesc sa existe si neputinte de neinlaturat: astazi il vede pe staret ca sfant, in timp ce maine dimpotriva. Vrajmasul ii sopteste la ureche diferite ganduri impotriva staretului. Cu cat ucenicul il respecta si il cinsteste, cu atat mai mult diavolul incearca sa distruga aceasta legatura a dragostei, precum scrie Sfantul Teodor al Edesei.

Parintelui Isaac nici nu i-a trecut prin cap vreodata sa se arate neascultator. De aceea, timp de saizeci de ani, nu a refuzat nici o ascultare. A implinit ascultarile de morar, chelar, vier, brutar, prescurar, postas si gradinar.

Pentru aceasta harisma dumnezeiasca a ascultarii lui, Dumnezeu si Maica Domnului il acopereau intotdeauna cu Harul lor cel dumnezeiesc.

Odata a ramas blocat in zapada pe munte si credea ca i s-a apropiat moartea. Din cauza vremii rele si a zapezii, nu mai vedea drumul si nu mai gasea nici un alt mijloc de izbavire. Giulgiul alb de nea l-ar fi acoperit in scurt timp pentru viata cea vesnica. In acele ceasuri grele pe care le-a trait, a gasit scapare la Maica Domnului, pe care o chema cu credinta.

La manastire toti erau nelinistiti si faceau rugaciune catre Maica Domnului ca sa-l ajute si sa-l izbaveasca, in orice necaz s-ar fi aflat. La un moment dat, fara sa-si dea seama cum, s-a aflat la intrarea manastirii. Ceilalti monahi, care erau nelinistiti si ingrijorati din cauza lui, s-au bucurat cand l-au vazut. Insa nu au vazut urmele pasilor sai pe zapada, nici in afara manastirii si nici la intrarea ei. Atunci au inteles ca, prin harul preaputernic al Maicii Domnului, se intamplase ceva deosebit si suprafiresc.

Parintele Isaac, pe langa ascultare avea si infranare, smerenie si dragoste. Varsa multe lacrimi in fiecare noapte pentru toata lumea care suferea. Uita sa doarma si se ruga pentru cei suferinzi. A adormit in Domnul in 1932.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Complexul Berryland Hunedoara

 La Complexul Berryland

Cat timp am vizitat Gradinile lui Zoe si Castelul Lupilor soarele a inceput sa arda cu putere si sa fie foarte cald, destul de incomod pentru alte vizite si plimbari. Prin urmare, ne-am hotarat sa ne intoarcem la Hunedoara si sa stam cuminti in casa. Numai ca, uitandu-ma pe lista cu obiecte de vizitat (da, sunt omul lista😂😂😂) si verificand distanta pe Waze, am realizat ca putem ajunge foarte repede la “Complexul Berryland”. Asa ca, reconfigurare traseu. Ideea a fost de o vizita rapida, pentru a bifa si acest obiectiv.

Desi initial nu pare sa ofere foarte multe, fiind amplasata intr-o zona de campie, odata intrati in locatie am gasit o oaza de liniste si de frumusete

Aici copii si adulti, se pot relaxa in voie, petrecand o frumoasa zi in natura. Ce poti face? Oooo, destule: in primul rand, poti merge sa culegi fructe (noi am cules si savurat mure), te poti odihni si relaxa intr-unul din numeroasele foisoare; poti savura un pranz delicios pregatit cu multa dragoste de doamnele de la punctul Gastro.

Mai multe detalii depre petrecerea timpului la Berryland aflati de pe site-ul lor: https://berryland.ro/.

Noi, cand am ajuns eram rupti de foame si de sete, eram lesinati de cald, asa ca am ales un foisor aflat langa o salcie si am savurat bauturile reci (nealcoolice) pe care le-am primit dupa achitarea biletului. Initial ne-am propus sa stam putin, insa la fata locului planurile s-au schimbat. Ce aveam de facut dupa plecarea de la Berryland? Doar sa mergem la locatia din Hunedoara si sa ne odihnim uitandu-ne la televizor sau laptop. Atunci, nu mai bine ramanem aici si ne odihnim in aer liber? Zis si facut.

Am mers la punctul Gastro si am comandat mancarica, la Bar sa ne luam apa si sucuri (in baza biletului este gratuita o bautura racoritoare).

Dupa servirea pranzului, al meu sot a citit, iar eu am tricotat, servind răcoritoare și cafeluta. 

Spre seara, inainte de a pleca, am fost sa culegem mure. Cine doreste fructe pentru acasa, plateste si primeste o caserola, pe care o va umple. Cine nu doreste, culege si savureaza cat doreste gratuit.

O excelenta dupa-amiaza petrecuta in aer liber.

Aceasta a fost ultimul obiectiv turistic vizitat in minivacanta din august. Pentru ca au ramas multe locuri nevizitate, dar si pentru ca Hunedoara este o frumoasa zona a tarii, cu siguranta ca vom reveni.

Ajutorul Maicii Domnului

 Ocrotire nebiruita (I)

Parintele Ioanichie Kotonis, duhovnicul Sfintei Manastiri a Cuviosului Grigorie Palama din Kufalia, isi aminteste:

“Batranul Porfirie mi-a povestit multe intamplari minunate si uimitoare care s-au intamplat la Kavsokalivia (un schit din Sfantul Munte), in perioada cand se nevoia acolo. Iata o astfel de intamplare care s-a petrecut cu putin inainte de plecarea sa din Sfantul Munte: odata batranul Ioanichie, fratele duhovnicesc al parintelui Porfirie, l-a trimis sa culeaga melci. Aceasta mancare de post cu care se hranesc pustnicii se gaseste mai mult pe stancile si vagaunile abrupte. Incepatorul de atunci, parintele Porfirie, pentru a-l multumi pe staretul sau, a umplut traista cu melci. Iar aceasta a facut-o catarandu-se pe un povarnis periculos, stancos si inaccesibil.

La intoarcere a trecut printr-o vaioaga plina de pietre, care au inceput sa se rostogoleasca si sa-l tarasca in prapastie. Aflandu-se in primejdie, a strigat: ”Maica Domnului!”. Si indata, iata ce s-a intamplat: “Fara sa-mi dau seama ce s-a petrecut in acea clipa, povesteste parintele, o putere m-a rapit si intr-o clipita de ochi m-a dus in partea din fata a vagaunii, pe o stanca. De aici dupa ce mi-am revenit, am luat-o pe cararea ce duce la Schit”.

Maica Domnului a coborat din camarile ei cele ceresti si a alergat la strigatul de ajutor al parintelui Porfirie, pe care l-a mantuit dintr-o primejdie sigura. Aparatoarea celor ce se primejduiesc nu l-a trecut cu vederea pe tanarul Porfirie, care a chemat-o cu credinta neclintita si cu incredere desavarsita. Sa urmam si noi pilda parintelui Profirie!”.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (III)

 Rugându-se Maicii Domnului la plecarea în călătorie, la întoarcere găsea candela nestinsă

Ne-a spus nouă (lui Ioan şi lui Sofronie) Avva Dionisie, preaiubitul şi păzitorul de vase al bisericii din Ascalon, despre Ioan Sihastrul, zicând: „Mare era bărbatul acela pentru veacul cel de acum, prin viaţa lui, şi lui Dumnezeu foarte plăcut. Şi vieţuia în hotarele satului Sehustra, care era departe de Ierusalim, ca la 20 de stadii. Şi avea stareţul în peştera sa icoana Preacuratei, Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ţinând în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Dumnezeul nostru. Și starețul acesta, când vroia să se ducă undeva, ori în pustie departe, ori la Ierusalim, ca să se închine cinstitei Cruci şi la mormântul lui Hristos şi să cerceteze locurile Sfinte, sau la muntele Sinaiului, ca să se roage, sau la Sfinţii Mucenici ale căror moaşte se aflau departe de Ierusalim, căci îi plăcea stareţului să dea cinstire sfinţilor. Mergând uneori în Efes, la mormântul Sfântului Evanghelist Ioan, uneori la Sfântul Teodor, în Evhaita, iar uneori la Sfânta Tecla, în Seleucia Isauriei, alteori la Sfântul Serghie, în Sarafas, uneori la unul, iar alteori la alt sfânt. Oricând se ducea, îşi pregătea în peştera sa candela, înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi o aprindea, precum îi era obiceiul. Apoi, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu ca să-i îndrepteze paşii pe calea cea bună şi, privind icoana Născătoarei de Dumnezeu, grăia: „Preacurată Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, pentru că plec în călătorie îndepărtată, întru care multe zile am să zăbovesc, Tu singură să ai grijă de candela Ta şi nestinsă să o păzeşti până ce mă voi întoarce, după a mea rugăciune. Căci eu având ajutorul Tău, împreună-călător cu mine, mă duc pe drumul meu, la care m-am gândit”. Acestea zicându-le către sfânta icoană, se ducea pe drumul său şi zăbovea uneori o lună, alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase.

Şi, întorcându-se, afla întotdeauna candela plină, arzând precum o lăsase şi niciodată n-a aflat-o pe ea stinsă. Şi încă ne-a spus nouă Dionisie, Preotul, că acest părinte Ioan, umblând odată în hotarele satului aceluia, unde era peştera lui, a întâlnit un leu mare, mergând în calea lui, la un loc strâmt, între două şiruri de spini, cu care locuitorii îşi îngrădeau ţarinile lor. Şi atât de strâmtă era calea aceea, încât abia putea să treacă printre acei spini, un om mergând pe jos şi nepurtând nimic cu el. Şi, când amândoi s-au apropiat unul de altul, stareţul nu-i da cale liberă leului, nici leul nu putea să se întoarcă din cale, din cauza strâmtorii locului şi nici să treacă ei unul pe lângă altul nu era cu putinţă. Şi leul văzând pe plăcutul lui Dumnezeu că nicidecum nu vrea să se întoarcă, ci să treacă pe calea ce era înainte, a stat de-a stânga stareţului, pe picioarele cele din spate şi pe gardul acela, cu greutatea trupului său, lărgindu-l puţin. Şi a făcut Sfântului cale liberă şi a trecut pe lângă leu, atingându-se cu spatele lui de pieptul lui.

La acest avvă Ioan a venit un frate şi văzând că în peştera lui nu se afla nimic, i-a grăit lui: „Cum petreci aici, avva, neavând cele de trebuinţă pentru viaţă?”. Bătrânul ia

răspuns: „Fiule, peştera aceasta este neguţătorie duhovnicească; dă şi ia. Dă lucru de mână şi ia cele trebuincioase”. Şi aşa, acest plăcut al lui Dumnezeu Părinte, vieţuind în pustniceştile sale nevoinţe şi osteneli ani îndestulaţi, s-a dus la Domnul şi s-a numărat în ceata Sfinţilor, celor ce stau înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Unuia în Treime, Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin (Proloage 19 iunie).

 

 

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (II)

 O fetiţă infirmă se roagă Maicii Domnului care, arătându-i-se, o vindecă

Într-o cetate, care se chema Ancona, era o fetiţă infirmă, bolnavă de picioare. Închinându-se Maicii Domnului, s-a rugat ei din toată inima s-o tămăduiască. Şi, arătându-i-se, a tămăduit-o pe ea (115, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Rugându-se şi aducând un dar Maicii Domnului, s-au izbăvit de ciumă

Cândva, o cetate ce se chema Evorul, a fost cumplit bântuită de ciumă încât aproape se pustiiseră din cauza mulţimii de oameni care muriseră. Un meşter din acea cetate a făcut un chivot de argint după închipuirea cetăţii pe care, aducându-l la biserică, l-a dăruit Maicii Domnului. Căzând la pământ şi rugându-se Preasfinţiei sale din toată inima, ca în loc de argint să le dăruiască lor sănătate şi să-i izbăvească de ciumă, într-adevăr după aceea s-a izbăvit cetatea de ciumă (116, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Prin rugăciunile Ei, Maica Domnului îndepărtează pe îngerul pedepsitor

Odinioară, Roma era bântuită de o cumplită molimă de ciumă. Romanii s-au rugat Maicii lui Dumnezeu, să le vină în ajutor şi să-i izbăvească de aceea moarte îngrozitoare şi au purtat icoana ei împrejurul cetăţii. În acea vreme, pe zidul cel vechi al lui Adrian împăratul, s-a văzut un tânăr voinic, foarte luminos, băgând sabia în teacă, care peste tot era udă de sânge. Acela a fost un înger în chip de ostaş care, pentru rugăciunile poporului făcute către Maica Preacurată, a contenit a mai omorî pe oameni cu ciumă. Aceasta a arătat-o prin băgarea sabiei în teacă (124, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925)

 

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei cei care se roaga ei (I)

 Maica Domnului asculta antifoanele care i se cântau în biserică în cinstea ei

O femeie evlavioasă, care se chema Maria din Tarascon, fiind într-o cetate, care se chema muntele Pesulanului, a mers la biserică să se roage lui Dumnezeu. Când a început să se roage lui Dumnezeu în aceea biserică, tocmai se cântau antifoanele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. În acea clipă i s-a arătat ei Maica lui Dumnezeu, şi a văzut-o ascultând antifoanele până la sfârşit, după care faptă, iar s-a înălţat la cer (112,Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

Îngerii cântau laude în cinstea Maicii lui Dumnezeu, împreună cu oamenii

Era în Franţa o cetate care se chema Svesion. De ziua Adormirii Maicii Domnului, călugării făceau utrenia într-un munte din apropierea acelei cetăţi, unde vieţuise mai înainte un sihastru. În acel timp, oamenii au auzit cum îngerii cântau foarte frumos antifoanele închinate spre lauda Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu (113, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

În timp ce prin cântări o lăudăm pe pământ, Preasfânta Maică, în cer, se roagă pentru noi

În Marsilia a fost o femeie evlavioasă, care mergea la biserică să cânte la Sfânta Slujbă. Când a început în biserică a se cânta antifoanele spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, femeia aceea a văzut pe Preacurata Fecioară stând înaintea luiHristos, Fiul său, şi căzând înaintea Lui, se ruga pentru oameni (114, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Ocrotirea Maicii Domnului

 Cercetarea Maicii Domnului (V)

Vestitul talhar Emanuil se tragea din satul Kalikratis. Din frageda varsta se dedase la furturi. Nu cruta nici pe turci, nici pe crestini. Pentru a-si arata barbatia, nici el nu s-a lipit de alti talhari si nici nu i-a primit pecei care vroiau sa i se alature. Turcii pusesera un mare pret pe capul lui. A trecut prin multe primejdii, inprastiind durerea, nefericirea si moartea peste tot pe unde trecea. La sfarsit a aruncat ancora la limanul linistit al Maicii Domnului, adica in Sfantul Munte. Bunul Dumnezeu, vazand ravna si vointa cea buna a lui Emanuil, hotarse altceva pentru el, caci nu voia moartea pacatosului.

Timp de cinci ani a mers din manastire in manastire, chinuit fiind de mustrarile constiintei. Dar nu se putea hotari inca sa devina monah. Isi dorea mai mult sa se intoarca in “lume”.

In spatele Schitului Sfanta Ana, in partea de nord-vest, exista sapata intr-o stanca o pestera mare, cu o deschidere larga in fata. Acolo s-a adapostit Emanuil, caci iubea atat de mult aceasta pestera, incat s-a hotarat sa nu o mai paraseasca niciodata. Traia in singuratate, rugandu-se lui Dumnezeu si Maicii Domnului sa-i slobozeasca din “pantecele iadului” sufletul pe care il pierduse cu multi ani in urma. Toata averea lui era un ulcior, o cruce sculptata, daruita de un oarecare monah, si o icoana de hartie a Maicii Domnului. In sihastria lui, in pestera cea umeda, unde era biciuit iarna de zapada care intra prin deschizatura larga a pesterii, se lupta sa-L gaseasca pe Dumnezeu cel “Necunoscut” si sa-si mantuiasca sufletul.

In fiecare zi pronea pe jos din pestera lui indepartata pana la Schit si statea la slujba de dimineata. Intotdeauna ajungea primul in biserica. Restul zilei, hranindu-se doar cu putina paine si apa, si-l petrecea curatand cararile de vreascuri pentru a le inlesni inchinatorilor drumul sau cladind ziduri de piatra pe marginea prapastiilor si se ruga in taina Maicii Domnului. Se silea sa dobandeasca un loc in sanul Nemarginitei Iubiri a Domnului. Se imbraca inca in haine mirenesti, dar avea cugetarea ascetica a fericitei vieti pustinicesti.

Intr-o zi a venit la biserica Schitului inainte de Sfanta Liturghie. In curte erau adunati cativa monahi batrani. Acolo Maica Domnului si-a intins mrejele ei pentru a prinde pestele de pret si blandul porumbel, pe Emanuil, pentru a-l baga in Imparatia Fiului ei.

Batranii, de indata ce l-au vazut, i-au spus:

-De ce, Emanuil, desi traiesti printre noi, inca te mai imbraci in hainele lumesti? Este timpul sa lasi imbracamintea mireneasca si s-o iei pe cea monahiceasca.

Emanuil insa nu a raspuns. A intrat in biserica si s-a asezat la locul sau. Pe toata durata slujbei de dimineata s-a luptat cu inima lui asemenea Patriarhului Iacov. Auzea chemarea “lumii” inlauntrul sau, dar si vocea “chemarii de sus”. Inlauntrul sau era furtuna, iar el se lupta singur, ca un corabier pe nesfarsitul ocean al inimii lui.

Atunci s-a petrecut minunea Maicii Domnului, care i-a risipit indoielile. Nu a vazut un lucru minunat, nu a vazut-o nici pe Maica Domnului si nici nu a auzit cuvintele ei, dar ca si Sfantul Grigorie Palama si Cuviosul Siluan, spunea:”Am simtit inlauntrul meu minunea. Inima mea a simtit prezenta Maicii Domnului, am simtit oschimbare in inima mea. Maica Domnului a vorbit inimii mele. Acolo, in inima se iau marile hotarari si se fac afierosiri vesnice.inlauntrul meu am auzit vocea lina a Maicii Domnului care imi spunea:”Cu adevarat, Emanuil, de ce sovaiesti?Asculta sfatul batranilor! Priveste, esti deja in varsta! Ti-a albit si barba. Unde sa te duci? Nu vezi cum iti poarta de grija dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana cu Sfanta lor Fiica, Maica lui Dumnezeu? Aminteste-ti ca ei nu te lasa sa pleci de aici si nu doresc sa te indepartezi de acest loc!”

Atunci Emanuil a iesit din biserica si a raspuns batranilor:

-Raman aici! Primesc sfatul vostru.

Cand a primit tunderea monahala, s-a terminat si epitimia lui si putea de acum sa participe la impartasirea Sfintelor Taine. S-a nevoit in pestera neprimitoare si umeda pana la moarte (1888), fiindca a iubit patimirea de buna voie, si a imbracat schima monahala, primind numele tatalui Maicii Domnului, Ioachim. A avut un sfarsit cuvios.

 

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

MFC-ROSU

Splendoare roșie

sursa foto: arhiva proprie.

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei "Intre vis si realitate".

Minunile Maicii Sale (VIII)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

 Maica Domnului salvează de la moarte pe femeia amestecătoare de sânge şi ucigaşă

În Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit care, socotind cum că viaţa aceasta vremelnică trece ca un vis, a hotărât să se depărteze de lume pentru ca să-şi caute de mântuirea sufletului său. Învoindu-se cu soţia sa şi cerându-i iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe care îl făcuse cu dânsa şi s-a dus într-altă parte, într-un loc liniştit. Şi acolo, trăind cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile lăcaşuri.

Iar femeia rămânând în casă numai cu copilul, îl iubea peste fire, ţinându-l în braţe mai toată ziua şi toată noaptea şi într-una îl dezmierda si îl săruta. Și nu numai cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse mare, bărbat desăvârşit, ca o maică neînţeleaptă, dormea împreună cu dânsul, ca pe vremea când era copil mic şi nu se gândea, nefericita, ce alunecare mare putea să-i vină printr-însul.

Din neluarea aminte a ei, cum şi din îndemnarea diavolului, a căzut în păcat cu dânsul, ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de fiul ei, a ajuns într-aşastare de mâhnire, că voia să se omoare. Însă gândind la mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat deodată la Domnul cel preaîndurat. Şi din acel ceas n-a mai făcut nimic în casă, ci toată vremea a petrecut-o cu posturi, cumilostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot sufletul.

Iar după ce a venit vremea naşterii, ducându-se într-un loc ascuns al casei sale a născut, şi ca să nu se afle ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de necurăţenii unde a murit. Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre acest fapt. Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi făcuse ei până atunci, ci s-a hotărât ca s-o ruşineze şi înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească, pentru ca astfel din multă mâhnire să moară nepocăită.

Prefăcându-se, preaînrăutăţitul, cum că ar fi duhovnic înţelept, înainte văzător al inimilor omeneşti, învăţa pe popor. Şi pentru ca să se creadă cuvintele lui, a descoperit multe omoruri şi furturi, cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la evlavie şi ţinea la el nu numai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar judecătorii cetăţii. Iar într-o zi, a zis el către aceştia: „Preacinstiţi boieri! Eu vreau să vă povestesc astăzi, mari şi înfricoşate lucruri şi mai ales despre o păgânească faptă fără de lege şi cu totul necuviincioasă, care s-a făcut în cetate, atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat Dumnezeu focca să ardă toată Roma, după cum odinioară Sodoma şi Gomora, pentru că aici s-a făptuit mai mare şi mai urâtă păgânătate, decât cele ce s-au făcut acolo. Aflaţi dar, că cutare femeie (şi i-a zis pe nume), care pentru făţărnicia şi evlavia ei cea mincinoasă o socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut un copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o faptă ca aceasta”.

Acestea auzind, cei ce erau de faţă n-au crezut, ci s-au împotrivit, zicând că spune minciuni, pentru că femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea de ea. Atunci vrăjmaşul, dovedind învinuirea cu jurământ, a zis: „Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi pe femeie aici să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi mincinos din noi doi, să fie ars de viu”.

Judecătorii chemând de faţă pe cea învinuită, i-au zis: „Doamnă, ştii că proorocul acesta pe care l-a trimis Dumnezeu în acestă vreme pentru mântuirea noastră, te învinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă. Dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar dacă nu, dovedeşte-l pe dânsul ca pe un pârâş mincinos”.

Iar femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a răspuns: „Preaînţelepţi judecători, daţi-mi un termen de câteva zile, spre a putea răspunde la o învinuire ca aceasta; căci zice înţeleptul Solomon: „Să nu răspundă cineva degrabă la mare întrebare, ci mai întâi bine de tot să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se cuvine”. Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.

Ieşind de la judecată, s-a dus la casa ei; şi neavând la oameni nădejde, ci numai la Dumnezeu, a plâns cu amar. Apoi, ducându-se la Arhiereul de atunci, Lucian cu numele, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatul său cu atâta zdrobire de inimă şi cu atâtea lacrimi, încât s-a minunat Arhiereul şi i-a zis: „Îndrăzneşte fiică, spre mult Înduratul şi Milostivul Dumnezeu, căci mai mare este milostivirea Lui, decât toate fărădelegile tale; că el n-a urât pe Pavel prigonitorul, nici pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Și nu numai că i-a iertat, dar și cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a aşezat. Roagă-te dar, cu lacrimi, Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci Ea este nădejdea cea mai temeinică a celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare şi fiindcă termenul de judecată este scurt, nu-ţi dau alt canon decât să te rogi neîncetat cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi şi cu rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor tale”.

Din nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea, cu o mare nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, s-a întors la casa sa. Închizându-se într-o cămăruţă deosebită - plângând toată săptămâna, nemângâiată şi bătându-şi pieptul, ochii şi mâinile le ţinea înălţate către cer, iar inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, rugându-se ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era ameninţată şi să nu fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a întregii cetăţi. Şi fiindcă se ruga din toată inima, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi, a auzit-o îndată Ajutătoarea cea grabnică a celor ce în primejdii sunt fără de ajutor.

Când a venit ziua hotărâtă şi a plecat, mergând cu slujnicele şi cu rudeniile sale la divan, însăşi Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună cu dânsa a călătorit, până la priveliştea aceea. Iar începându-se judecata, au zis judecătorii către cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică diavolul): „Iată, părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai clevetit-o, zicând despre ea că ar fi făcut acele ruşinoase şi nelegiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă pe dânsa faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin arderea cu foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât. Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos - după lege - să primeşti tu asemenea pedeapsă”. Însă clericul uitându-se lung la femeie, se mira, şi nu putea să vorbească nicidecum. Atunci i-au zis judecătorii: „Ce stai aşa nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti pe dânsa după cum făceai mai-nainte?”. Răspuns-a duhovnicul: „Această femeie nu este amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci una dintre cele mai îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din fiicele Ierusalimului. Şi mă tem să o spun cine este şi nu pot să o mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este şi o acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este cum a fost înainte, ci alta asemenea ei, însă cu totul schimbată”.

Şi aşa, mincinosul fără să vrea a spus adevărul, căci în acel ceas femeia nu mai era păcătoasă ca mai înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt. Acestea auzindu-le ei, s-au însemnat cu semnul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină, neputând blestematul suferi puterea ei, s-a făcut ca un fum şi a pierit din mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi din acel timp au respectat-o mai mult şi au avut către dânsa mai mare evlavie. Iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se cuvenea, tot restul vieţii sale şi l-a petrecut cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, spre ruşinarea urătorului de bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat. Amin (39, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (VII)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

Maica Domnului se roagă pentru iertarea unui ostaş desfrânat

Era odată un ostaş cu viaţă foarte stricată şi plină cu tot felul de păcate; iar mai ales în desfrânare era vestit. Şi având el o soţie îmbunătăţită şi cu frică de Dumnezeu, de multe ori îl sfătuia ca să se lase şi să se pocăiască de păcatele lui. Înduplecându-l pe dânsul buna lui soţie, postea cele 14 zile de la începutul lunii august în cinstea Preasfintei, cum şi toate ajunurile praznicelor ei, nemâncând în aceste zile decât apă şi pâine, şi numai o singură dată, tocmai după al nouălea ceas.

Şi nu numai la această faptă bună l-a povăţuit pe dânsul, ci şi la sfânta rugăciune, căci luând buna obişnuinţă a sta de multe ori înaintea icoanei Preasfintei, zicea cu evlavie închinăciunea îngerului, cum şi alte rugăciuni pe care le ştia.

Într-o zi, intrând în biserică şi rugându-se înaintea unei icoane pe care zugravii o numesc Eliusa, adică Milostiva (în care Preasfânta ţine pe Domnul ca pe un prunc în braţele sale), a văzut o preaslăvită minune pe care i-a arătat-o Cel Mult-milostiv, ca să se umilească inima lui şi să urască păcatele sale, după cum s-a şi făcut. Căci uitându-se la Pruncul Cel Atotstăpânitor, a văzut că era rănit peste tot corpul şi din răni curgea sânge proaspăt, ca şi cum rănile ar fi fost făcute chiar în ceasul acela.

Şi umilindu-se el cu inima de acea jalnică privelişte, a plâns cu amar; şi rugându-se Preasfintei, a zis acestea din tot sufletul: „Preadulcea mea Doamnă şi Stăpână! Milostiveşte-te spre mine cel necredincios şi ca o mijlocitoare a păcătoşilor ce eşti, mijloceşte către Domnul să mă ierte şi pe mine păcătosul”. Atunci a auzit un glas din icoană zicând: „Voi, păcătoşilor, cu gura îmi ziceţi Maica milostivirii, iar cu fărădelegile voastre mă faceţi Maică a întristării şi a mâhnirii”. Iar el , auzind aceste cuvinte, a căzut cu faţa la pământ şi tânguindu-se, zicea: „Nu te mânia Stăpână, pe mine cel ticălos, ci ca o mijlocitoare şi ajutătoare a păcătoşilor, roagă-te pentru mine, căci mult poate rugăciunea Ta către Stăpânul”. Astfel rugându-se ostaşul şi stând cu faţa la pământ, pentru că nu îndrăznea să ridice ochii săi, a auzit pe Preasfânta zicând către Domnul: „Fiul meu Preaiubit, miluieşte pentru dragostea mea pe păcătosul acesta, care cade cu lacrimi şi-şi mărturiseşte păcatele sale”. Iar Stăpânul i-a răspuns: „Să nu mă superi pentruacesta o! Maică, pentru că nu este vrednic de iertare”. Preasfânta a zis: „Fiul meu preadulce, adu-ţi aminte de dragostea mea de Maică, cu care Те-am hrănit şi Те-am alăptat şi lasă-i acestuia fărădelegile lui”. Răspuns-a El, zicând: „Pe bună dreptate, o!Maică, nu pot să te ascult”. Zis-a din nou Stăpâna: „Nu-ţi cer să-l judeci după dreptate, ci după milostivirea cea nemărginită, fiindcă toţi mă numesc Maica milostivirii”. Răspuns-a iarăşi Hristos: „Să nu te osteneşti, căci nu Te ascult pe Tine pentru acesta; adu-ţi amintecă şi Eu m-am rugat Tatălui Meu de trei ori, în vremea patimii, că de este cu putinţă să se mântuiască omenirea într-alt chip, să nu primesc moarte, şi nu M-a ascultat”.

Când a văzut Stăpâna cea mult milostivă că mulţimea fărădelegilor ostaşului aceluia oprea mila lui Dumnezeu, a plecat genunchii şi creştetul său cel preacurat ca să I se închine, pentru ca să silească - cu chipul acesta al smereniei - milostivirile Iubitorului de oameni spre milă, după cum s-a şi întâmplat, căci văzând-o că s-a aplecat ca să I se închine n-a lăsat-o, ci i-a zis El: „Fiindcă în lege este scris, să cinstească fiecare pe tatăl şi pe maica sa, nu-ţi voi trece cu vederea cererea Ta”. Apoi a zis: „Să fie iertate fărădelegile lui şi ca semn al dragostei să se apropie să-mi sărute rănile Mele”. Şi ridicându-se el spre a face aceasta, o! Minune! îndată ce săruta o rană, se vindeca şi alte iarăşi asemenea, până ce le-a sărutat pe toate şi toate desăvârşit s-au vindecat.

Încredinţându-se de iertarea sa, mulţumind Domnului şi pururea FecioareiMaicii Sale, s-a dus la casa sa şi vestind soţiei sale toate cele întâmplate, a înapoiattuturor toate cele luate cu nedreptate şi a dat multă milostenie. Apoi sfătuindu-se cu soţia sa, prin bună învoială s-au călugărit amândoi, femeia ducându-se într-o mănăstire de fecioare, iar el într-o mănăstire de bărbaţi, în care era viaţă de obşte. Şi s-a săvârşit, cu fapte bune, întru Iisus Hristos - Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin(35, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului (VI)

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait (V)

Maica Domnului primeşte pocăinţa Iui Teofil, cel ce s-a lepădat de Hristos

Pe la anul 537, după venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se afla în Eparhia Ciliciei un episcop, iconom al episcopului Cetăţii Adaneilor, Teofil cu numele. El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune şi care avea bună cunoştinţă în slujba sa, chivernisind treburile bisericeşti cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât toţi erau mulţumiţi. Iar după ce a murit Episcopul, a alergat tot poporul la Mitropolit, cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care era bărbat vrednic şi cu fapte bune, după cum am arătat.

Acesta însă ca un om smerit ce era, auzind de cererea poporului, n-a voit să primească nicidecum. Atunci Mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonit pe un altul, căruia i-a zis să-l iubească pe Teofil şi să-l aibă tot pe el ca epitrop. Şi a petrecut Teofil astfel în slujba sa multă vreme, cu fapte bune şi frumoase.

Însă vrăjmaşul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a şi făcut; căci lucrând cu meşteşugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până într-atât asupra lui, încât noul Episcop l-a urât foarte şi în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui. Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil şi nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus într-o stare de grozavă amărăciune, întărâtare şi mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost şi din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul Episcop, care ocupa acest loc de mare demnitate, numai datorită faptului că el - Teofil - nu voise să-l primească.

Acestea, cum şi multe altele punându-le vrăjmaşul în mintea lui Teofil, i-a dat aşa de mare război încât l-a biruit, înduplecându-l să facă Episcopului o vrăjitorie, ca să-l primească iar în slujba lui cea de dinainte.

Fiind în acea ţară un oarecare vrăjitor mare, s-a dus Teofil la dânsul şi arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aş putea să te pun iarăşi în boieria pe care ai avut-o; ba pot face ca să ai încă şi mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învăţătorului meu şi vei face orice îţi va zice el. Şi mai ales să te păzeşti ca de foc să nu faci Cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea”. Teofil, fiind biruit de mânie, a primit ca un ticălos. Urcându-se într-un loc pustiu, vrăjitorul a început a face vrăjile lui, strigând pe draci, care îndată s-au adunat, mulţime nenumărată. Şi venind mai-marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.

Atunci a zis vrăjitorul către Teofil: „Închină-te domnului nostru”. Şi închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavol: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către Episcopul său şi l-am adus la tine ca să-l ajuţi”. Diavolul a răspuns: „Dacă se va lepăda de Hristos şi se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăşi în slujba lui şi să aibă mult mai mare cinste şi desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoşti puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa, cum că se leapădă de Fiul Mariei şi să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă”.

Atunci Teofil, îngâmfat de slava deşartă a lumii acesteia, sau mai bine zis, îndemnat de acel duh începător al mândriei, a primit şi, ca un fără de minte, a scris că se leapădă de Mântuitorul şi se împreunează cu diavolul. Şi iscălind scrisoarea, a dat-o vrăjmaşului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaşte puterea mea”. Şi zicând acestea, s-a făcut nevăzut cu toate duhurile rele.

A doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom şi cerându-i iertare pentru necinstea ce i s-a făcut, i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei ce erau de faţă. Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la Episcop, l-a îngrozit şi l-a ameninţat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Înălţându-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mândru. Şi se temeau toţi de el, şi-l respectau, iar mai mult decât toţi îl cinstea Episcopul.

Şi venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduinţa ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; şi nici să nu-i treacă cumva prin minte ca să se lepede de el şi să se facă astfel nemulţumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulţumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-şi în sine şi socotind adâncul pierzării în care s-a cufundat, a început a-l urî. Şi aducându-şi aminte de munca cea veşnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! Cum m-am rătăcit, ticălosul, şi ca un nebun m-am făcut rob al diavolului, pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar oare cum nu am socotit paguba fericirii celei veşnice de care m-am lipsit - şi nu m-am gândit la Înfricoşata Judecată a Împăratului Ceresc, Care mă va arunca în focul cel veşnic. O! nebunia mea! Şi cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte!

Acestea gândind, se tânguia ziua şi noaptea şi ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: „Vai ţie, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul şi Ziditorul tău? Cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghearele diavolului? Vai mie, ticălosul! Mai bine s-ar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să mă ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul şi Mântuitorul meu!

Acestea şi mai multe altele zicând, i-a venit puţină îndrăzneală şi nădejde din dumnezeiasca milă şi, ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea icoanei sale plângând cu amar şi suspinând din adâncul inimii. Mărturisindu-şi cu glas mare fărădelegea lui, se ruga şi zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.

A petrecut 40 de zile acolo, rugându-se, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, şi pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vreo supărare. Şi după 40 de zile, adormind puţin, a văzut în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoşilor şi izvorul milei, care i-a zis lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul Meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?”. Iar acela cu lacrimi i-a răspuns: „Doamnă şi Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greşit Stăpânului meu, însă cunosc şi milostivirea Lui cea nemărginită şi nemăsurata iubire de oameni; căci pentru păcătoşi a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Şi măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor, totuşi la acoperământul şi ajutorul Tău alerg şi în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puţină milostivire. Cred cu tărie că mica mea pocăinţă şi marele tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Rogu-te dar, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu te îngreţoşa de mine cel desfrânat, nici nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc ţie, Doamna mea, cum că prin pocăinţa mea cea bună, să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi împreunarea mea cea fără de pricepere şi nebunească, şi după cum am supărat pe sfinţii îngeri, iarăşi să-i veselesc cu lucrurile pocăinţei mele, care deşi nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi - va împlini milostivirea Preabunului Stăpân, Care pentru păcătoşi şi-a vărsat sângele Său cel preascump. Şi de Acela de Care, ca un nebun, m-am lepădat, pe Acela din toată inima Îl mărturisesc şi Îl cred Dumnezeul şi Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredinţeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmaşul îl anatematizez şi hulesc şi mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin şi mă rog Ţie, să-mi dai ajutorul Tău”.

Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăşi, din tot sufletul, mărturiseşti Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa”. Şi îndată deşteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală şi nădejde de mântuirea lui, şi vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită şi senină faţă i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăinţa ta şi îţi iartă fărădelegea; sârguieşte-te până la sfârşitul vieţii tale ca să dai lupta şi nevoinţa cea cuviincioasă, şi să-ţi aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta”.

Iar Teofil, mulţumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ţie, atotputernică Stăpână, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul, zapisul meu cel nebunesc, spre încredinţarea iertării mele. Pentru că acest zapis mă întristează şi mă necăjeşte când îmi aduc aminte că se află în ghearele vicleanului vrăjmaş şi cu totul mă împuţinez la suflet”. Răspunsu-i-a lui Preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face”.

Trezindu-se plin de bucurie Teofil şi rugându-se încă trei zile ca şi mai înainte, i s-a arătat din nou Prelăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredinţezi cum că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-a izbăvit din robia diavolului, primeşte şi zapisul cel scris cu însăţi mâna ta”. După care îndată deşteptându-se a văzut că zapisul cel scris şi iscălit de el, era în mâinile lui!

Şi cine va putea povesti oare bucuria şi veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită şi puterea cea neasemănată. De aceasta înştiinţându-se Episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava cea deşartă şi cinstea cea vremelnică, a murit desăvârşit pentru lume şi a slujit bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie.

Mutându-se din această viaţă, şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în biserică, chiar înaintea icoanei preasfinte a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său. Şi pentru marea lui nevoinţă şi pocăinţă, cum şi pentru faptele lui bune pe care le-a săvârşit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui şi multe minuni s-au săvârşit întru slava lui Dumnezeu şi a Maicii Lui de către cinstitele lui moaşte. Acestă mărturisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de faţă şi a mărturisit pentru ca să ştim, noi păcătoşii, cât poate Stăpâna îngerilor, folositoarea şi mijlocitoarea noastră.

Pentru ale cărei rugăciuni, o, de ne-am învrednici fericirii celei cereşti. Amin (24, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990)

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)