A preferat să-şi scoată ochii,
decât să-şi piardă curăţenia şi fecioria
La
început, când Britania, adică Anglia, a primit credinţa în Hristos, erau acolo
mulţi oameni evlavioşi şi îmbunătăţiţi; şi mulţi bogaţi nu-şi măritau pe
fiicele lor ci, cheltuind multă bogăţie, zideau mănăstiri şi le aşezau pe
dânsele acolo, de petreceau călugăreşte. În vremea aceea era un boier iubitor
de fapte bune, care avea o fiică de 12 ani, preafrumoasă, Maria cu numele şi
vrând să o facă călugăriţă, a întrebat-o, pentru ca să-i vadă şi a ei cugetare şi
voinţă. I-a zis ei: „Dacă aş mai fi avut o copilă, aş fi dorit să o dau într-o
mănăstire, împreună cu jumătate din averea mea, Stăpânului Hristos, iar pe cealaltă
să o mărit. Dar fiindcă te am numai pe tine, îmi pare rău şi nu ştiu ce să fac
din două. Însă mie mi se pare că este mai bine ca frumuseţea aceasta, pe care ţi-a
dat-o preabunul Dumnezeu, să o afieroseşti Lui, decât să o strice vreun om. Si
de vei face sfatul meu, te vei cinsti de oameni în această lume şi în ceruri de
Dumnezeu”. Răspuns-a lui fecioara: „Înţelepţeşte ai judecat, o, părinte al meu.
Şi eu am socotit, mai bine să iau pe Mântuitorul de Mire al meu, decât vreun
boier mare şi nevrednic”. Atunci tatăl ei i-a mulţumit din tot sufletul şi în
scurt timp a dus-o într-o mănăstire de fecioare, unde erau şi alte călugăriţe. Şi
cheltuind toată averea lui, a zidit o biserică, unde ea petrecea călugăreşte,
cu fapte bune, cu alte călugăriţe. Aduceau încă şi alţi boieri pe fiicele lor
în mănăstire, de şedeau până să vină la vârsta cea după lege, când le întrebau
ce vor să facă. Și unele doreau viața monahicească și se tundeau în monahism,
iar altele cu mai puţină evlavie, se măritau.
În
acel timp era un domnitor care stăpânea ţara aceea, Ricardie cu numele, cu viaţă
destrăbălată şi neînfrânată, care avea o fiică orfană de mamă, pe care a adus-o
şi el în mănăstirea cea amintită. Iar stareţa a primit-o cu bucurie şi pentru
ca să cinstească pe domn, a poruncit de au venit toate surorile ca să-l
heretisească. Între ele era şi Maria, cea zisă mai sus, care văzând împodobirea
domnului, zicea în mintea ei: „Dumnezeul meu, oare să aibă acest om atâta slavă
şi întru împărăţia Ta?”. Iar acela dacă a văzut-o că se uită la el, şi-a rănit
inima de frumuseţea ei, socotind că şi ea tot cu acest fel de socoteală îl privise.
S-a rănit de un dor nevindecat, însă atunci n-a descoperit la arătare dorinţa
lui din cauza celorlalte care erau de faţă. Dar după ce s-a dus la palatul său,
a vestit stareţei ca să-i trimită pe Maria în acea seară, şi să ştie cum că şi
ea deasemenea îl iubeşte. Iar stareţa s-a întristat foarte şi i-a trimis răspuns,
să nu facă ruşine mănăstirii; ba încă, trebuia, dacă ar fi auzit cum că altul
voieşte să facă un lucru necuviincios ca acesta, să-l pedepsească pe acela, ca
un domn al cetăţii ce este. Şi multe alte cuvinte plăcute lui Dumnezeu i-a răspuns,
însă acela, ca un întunecat la minte de patima curviei, nici într-un chip n-a
luat aminte la acestea ci i-a poruncit a doua oară, ca negreşit să o trimită, că
îi pofteşte foarte mult ochii ei, care i-au rănit inima, când căuta la el. Și să
i-o trimită cu hotărâre, sau se va duce singur şi o va lua cu sila, făcând o
mare ruşine şi pagubă mănăstirii.
Între
acestea, a întrebat stareţa pe Maria, mai înainte de a ajunge al doilea vestitor,
şi i-a zis: „Tatăl tău te-a afierosit aici lui Dumnezeu şi pururea Fecioarei
Maria, Maica Sa, cu toată bogăţia lui, şi a murit cu multă bucurie, văzând că ai
sporit în poruncile Domnului. Şi în urma mea alta nu se va face stareţă, numai
tu, pentru fapta cea bună, şi pentru bogăţia ta; mă mir dar, cum ai făcut greşeala
aceasta, ca să cauţi la domnitorul, care m-a vestit să te trimit la el şi nu ştiu
ce să fac”. Iar ea a răspuns: „Maica mea, cu alt gând am căutat eu la el, însă socoteala
lui a fost vicleană, gândind la lucrul cel necuviincios. Când va trimite a doua
oară vreun om, să mă laşi ca să-i dau eu răspunsul, ca să cunoşti cât dor am ca
să păzesc fecioria mea”. Răspuns-a ei stareţa: „Vezi să nu zici vreun cuvânt
aspru, să se mânie şi să strice mănăstirea”. Iară ea a zis: „Mă duc la biserică
să mă rog Stăpânei, să mă lumineze ca să-i dau răspunsul cel cuviincios, şi însăşi
pururea Fecioara, mă va păzi pe mine şi mănăstirea”.
A
alergat dar, la ajutorul cel de sus şi se ruga cu lacrimi înaintea icoanei Maicii
lui Dumnezeu, să o izbăvească de întinăciunea trupului. După un ceas a venit omul
şi i-a zis stareţei cuvântul cel mai sus amintit, la care ea a răspuns: „Nu se
cuvine ca eu să trimit pe cineva la păcat, ci zi ei şi dacă va voi, îţi va urma
ţie”. S-au dus la biserică şi i-a zis ei cel trimis: „Doamna mea, domnul nostru
a văzut frumuseţea ta şi s-a rănit atât de mult la inimă, de vederea ochilor tăi,
celor preadulci, că nu află vindecare, dacă nu vei veni să te vadă; dar de bunăvoie,
ca să te facă soţia lui, să fii foarte mult cinstită, şi să te slăveşti întru
această lume; iar dacă nu vei veni de voie, te va lua cu sila, ca să te ruşineze
în toată Britania”. Iar ea a răspuns: „Du-te afară din biserică şi aşteaptă, şi
peste puţină vreme îţi voi da aceea ca doreşte domnul tău”. Atunci acela a ieşit
bucurându-se, socotind că s-a înduplecat dorinţei domnului său. Asemenea şi
stareţa a socotit cum că s-a biruit de vrăjmaşul şi foarte s-a întristat. Insă evlavioasa
mireasă a lui Hristos, ducându-se, a stat înaintea Preasfintei, zicând acestea
cu lacrimi: „Stăpâna mea, bine îmi este să am ochi, ca să văd Sfânta icoana Ta,
dar fiindcă aceştia m-au împiedicat pe mine văzând pe pângăritul, mai bine să-i
scot pe ei, decât să-mi întinez fecioria mea şi voi vedea eu darul meu cu ochii
sufletului meu. Iartă-mă, Doamna mea, şi să nu mi se socotească întru păcat operaţia
aceasta, că de nevoie o fac. Şi din două rele ce-mi stau înainte, mai bine este
a alege răul cel mai mic”. Acestea zicând (o! bărbăţie şi vitejie!) şi-a scos
amândoi ochii cu un cuţit, şi i-a pus într-un vas. Apoi a strigat pe omul cel
trimis şi i-a zis: „Fiindcă ochii aceştia au greşit domnului tău, de l-au rănit,
iată cu dreptate i-am pedepsit. Şi dacă după cum ai zis pot să-l mângâie, mergi
şi îi dă pe dânşii, ca să ia dintru ei toată veselia şi bucuria”. Iar acela
îngrozit, a luat ochii şi i-a dus domnului său, spunându-i cuvintele acestea,
care văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat, schimbându-se cu dumnezeiască schimbare,
şi minunându-se de fapta bună a fecioarei aceleia, şi-a schimbat dragostea cea trupească,
întru evlavia duhului. A plâns cu amar, a urât din inimă fărădelegile lui, şi umilindu-se
la suflet, a adus ochii la mănăstire, de i-a pus înaintea Sfintei icoane a
Maicii lui Dumnezeu şi pe oarba acolo aproape să stea. Şi adunând pe toate
surorile, le-a zis lor: „Cădeţi toate la rugăciune, cu lacrimi rugându-vă stăpânului
Hristos celui Atotputernic, şi Preasfintei Fecioare Maicii Lui, ca să facă milă
cu sora aceasta binecuvântată, şi să o vindece pe ea, şi dacă vom avea credinţă
fierbinte, ne va auzi Stăpânul; numai să nu aveţi necredinţă în inimile
voastre, nici să vă îndoiţi cât de puţin; că cele ce sunt cu neputinţă la oameni,
cu putinţă sunt la Dumnezeu, care face voia celor ce se tem de El. Şi vă rog pe
voi, să nu îndrăznească vreuna să se scoale de la pământ, până ce voi săvârşi şi
eu rugăciunea mea”. Aşa zicând, a pus cenuşă, nevrednicul, pe capul lui şi căzând
jos la pământ, cu capul descoperit şi cu multă smerenie, se ruga cu multe
lacrimi şi tânguiri: „Doamna şi Stăpâna îngerilor, Maica Atotputernicului
Dumnezeu, nu sunt vrednic să văd Sfânta icoana Ta, nici să deschid gura mea cea
preapângărită ca să te rog; că nu am lăsat nici un păcat pe care să nu-l fi făcut.
Întinat-am sufletul şi trupul meu şi tot pământul. Însă fiindcă Domnul Iisus
Hristos S-a întrupat pentru păcătoşi, şi n-a lepădat pe desfrânate, pe tâlhari şi
pe vameşi, ci i-a primit pe toţi, şi la Dumnezeiasca lui înălţare de la noi,
te-a lăsat pe tine mijlocitoare a păcătoşilor, pe tine te pun chezaşă, Stăpâna
mea, către Fiul tău cel milostiv, ca să mă întorc de la calea cea rea a fărădelegilor,
şi prin pocăinţă să-mi spăl noroiul sufletului meu, numai să audă darul tău rugăciunile
sfinţitei stareţe şi a toatei sfinţite-i frăţimi, ca să dai iarăşi ochii
sfintei roabei acesteia, căreia eu nepriceputul i-am fost pricina de i-a scos. Şi
aşa aceasta să se izbăvească de trupeasca nevedere, şi luând lumina cea
preadorită, să slujească bisericii tale, ca şi mai înainte, iar eu, nevrednicul
robul tău, să mă slobozesc de robia cea cumplită a celui viclean, care mă trage
legat, nevăzut, cu lanţ de fier”.
Acestea
şi altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar călugăriţele de asemenea se
rugară toată ziua aceea. Și fiindcă se rugau cu credinţă şi cererea le era binecuvântată
şi sfântă, pentru dragostea cea frăţească, s-a auzit degrabă rugăciunea lor. La
ceasul vecerniei a strălucit toată biserica, şi s-a auzit un glas, zicând: „Ia-ţi
lumina ta, cu darul Celui născut al meu”. Atunci călugăriţa, căutând în sus, a
văzut pe Stăpâna cea Atotputernică, stând înăuntru Jertfelnicului, şi i-a zis
ei: „Măresc numele tău, Doamna mea, şi slăvesc darul tău”.
Iar
domnitorul şi toate surorile, după ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfânta
n-au văzut-o. Însă văzând că era vindecată, ceea ce mai înainte era fără ochi, au
slăvit pe Stăpâna cea Atotputernică şi i-au mulţumit, făcând priveghere de toată
noaptea. Apoi domnitorul a dat mănăstirii multe daruri şi căindu-se de păcatele
lui, după făgăduinţă, nu s-a întinat mai mult, ci a petrecut viaţă cu fapte
bune. Iar preacinstita Maria s-a făcut minunată foarte în lumea aceasta, pentru
marea înţelepciune şi păzirea fecioriei ei. Şi toate surorile au cinstit-o mult
pentru facerea de minune cea zisă mai sus şi pentru petrecerea ei cea cu fapte
bune. Iar după sfârşitul stareţei, cu sfat de obşte au aleso pe dânsa care, cu
plăcere de Dumnezeu păstorind Sfânta mănăstire, s-a dus întru împărăţia cea
cerească. Pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea
de oameni, a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată slava,
cinstea şi închinăciunea, împreună cu cel fără de început al lui Părinte, şi cu
Preasfântul şi de o fiinţă Duh, în veci. Amin (12, Minunile Maicii Domnului de
Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)
.jpg)
