O fecioară, rugându-se Maicii Domnului, a văzut pe Hristos în rai slujind Sfânta Liturghie
Într-un
oraş din Franţa - scrie Cezar în Dialogul său, precum şi alţi dascăli - era o
fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită
cu viaţa, dar mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta
asemenea ei. Căci nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi
niciodată nu se plângea de boala ei, ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe
Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o ferească dincolo
veşnic. Numai că pentru atât se amăra şi se mâhnea, că nu putea să se ducă
sărbătoarea la biserica Domnului, ca să asculte Sfânta Slujbă. De asta plângea
ea de multe ori, mai ales spre praznicile (sărbătorile) cele împărăteşti,
pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte. Însă, dacă cu trupul nu
se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din
biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi Dumnezeieştile Laude, precum din
minunea cea scrisă mai jos se va vedea. Pentru că unii rugându-se în biserică
cu limba, păcătuiesc cu mintea şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar
acea pururea pomenită fecioară, neputând ca să fie cu trupul în biserică, era
cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi, auzind laudele îngerilor, se
veselea.
Într-o
zi, fiind praznicul „Întâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi
cu Sfintele icoane prin târg tot poporul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava
şi mărirea Preasfintei. Atunci acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată
că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru
sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o
netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de mulţumirea aceasta duhovnicească.
Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de
uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie
minunată a tuturor puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor,
Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale
celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi câte doi, strălucind ca soarele şi ţinând
făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu
celelalte fecioare. Atunci a văzut pe Mântuitorul şi Împăratul nostru Hristos,
ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în veşminte prealuminate, strălucind mai
mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească preastrălucită şi de
mult preţ. Iar de-a dreapta Lui stătea Împărăteasa, Maica Lui cea Preaslăvită
şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau
aceste două feţe împărăteşti, că se lumina toată oastea aceea fericită, care
într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite praznicului, cu un
preadulce vers, neasemănat şi negrăit de frumos.
Ajungând
la o mare şi preafrumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o
cântare preadulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o spună
vreo limbă omenească. Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul
Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată
este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte. Iar din
afară cântau îngerii, Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând:
„În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”.
Apoi,
după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi
după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau
preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini. Iar
acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se
întoarcă iar pe pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din
evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite.
După
ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi, se grăbea ca să se ducă, însă îngerul nu a
lăsat-o, ci i-a zis: „Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar
ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”. Atunci voind îngerul
să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea, ci ţinând-o pe ea, aşa
de tare o strângea, încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată. Şi
în cearta aceea, luând sfârşit vedenia cea întru tot strălucită şi înfricoşată,
i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea
de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile preaslăvite
ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate
felurile de boli se vindecau. Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea
minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească, încât se arăta
înger şi nu om. Trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup,
nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească cu adevărat, dulceaţa cea
netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne
învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor
Sfinţilor. Amin (48, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

























