Despre Maica Domnului

 Un creştin care iubea cu dor sfânt pe Maica Domnului a avut o vedenie minunată dar şi înfricoşată

Minunată cu adevărat şi vrednică de pomenire este pilda pe care o scrie Episcopul Vichentie în cartea sa numită „Oglinda Năravurilor”, zicând următoarele: „Un om însurat, care avea fii şi robi, iar bogăţie din destul, era foarte milostiv şi primitor de străini. Într-o seară, după ce a stat la masă, fiindu-i somn şi adormind, dimineaţa l-au găsit jos pe pământ ca pe un mort, rece şi fără simţire. Atunci cei din casă ai lui ridicându-l, l-au aşezat în aşternut în pat, i-au făcut şi i-au dat multe feluri de doctorii, ca să se încălzească şi să-şi vină iarăşi în fire, însă în zadar s-au ostenit.

Iar după mai multe zile, revenind singur la viaţă şi întrebat fiind să spună ce-a păţit de a căzut atâtea zile mort, n-a răspuns nimic, ci numai plângea, nemângâiat. Şi nicidecum nu a vorbit vreun cuvânt despre aceasta în toată viaţa lui, până în ceasul morţii sale, când şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul lui. Atunci, strigând pe fiul său cel mai mare, a zis aceste cuvinte în auzul tuturor: „Iubitul meu fiu! Porunca mea cea mai de pe urmă pe care ţi-o dau ţie, şi-ţi hotărăsc să o păzeşti, este: Ca să ai, pe cât poţi, milă de cei săraci şi de călători; să-i primeşti în casa ta cu toată dragostea şi să le dai toate cele de trebuinţă cu îndestulare; să le slujeşti lor fără de lenevire, aşa după cum m-ai văzut tu pe mine făcând. Căci milostenia către săraci şi primirea de străini este mai bine primită la Dumnezeu, decât toate faptele bune. Şi oricine va păzi aceasta cu sârguinţă, pentru dragostea lui Dumnezeu, va căpăta mare plată în Împărăţia Lui cea cerească. Iar pentru ca să vă îndemnaţi toate rudeniile mele la această faptă iubită de Dumnezeu, a facerii de bine şi a milostivirii către cei săraci şi străini, am să vă istoricesc astăzi, în ziua mea cea mai de pe urmă, înfricoşata vedenie pe care am văzut-o atunci, când m-aţi găsit în mijlocul casei mele zăcând ca un mort.

Ştiţi cum încă din copilăria mea aveam multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi-i citeam în fiecare zi laude şi rugăciuni, pe cât puteam. Pentru multa dorire şi dragoste ce o aveam către Dânsa, din tot sufletul şi inima mea, m-a învrednicit Stăpânul, prin rugăciunile Ei, de multe daruri şi hărăziri, însă m-am învrednicit de aceasta mai ales, căci aveam mare milostivire şi îndurare către cei săraci şi străini, căci voi cu toţii ştiţi câtă osârdie aveam către primirea de străini, pe fiecare primindu-l şi dăruind tuturor cu îndestulare cele ce le trebuiau. În noaptea aceea în care am văzut vedenia, am auzit un glas poruncitor, care mă striga pe nume, zicând către mine: „Ridică-te din pat şi urmează mie”. Atunci eu ridicându-mă, cel care m-a strigat ma apucat de mână şi, trăgându-mă cu sârguinţă, m-a dus într-o livadă mare. Iar acolo, povăţuitorul meu făcându-se nevăzut, m-a lăsat singur în acel câmp mare, din care pricină eram foarte mâhnit. Stând eu acolo şi neştiind ce să fac, am auzit în urma mea glasuri înfricoşate şi mare tulburare şi întorcându-mă am văzut mulţime nenumărată de draci venind asupra mea, ca să mă răpească ca nişte fiare neîmblânzite. Atunci eu văzându-i, am fugit pe cât am putut, cu frică şi cu groază neasemănată, până ce am ajuns la o casă în care am intrat şi am închis uşa. Însă diavolii au stricat-o şi au intrat înăuntru ca să mă răpească.

Dar ca să înţelegeţi pricina bine, ascultaţi mai întâi aceasta: sunt trei ani de când am primit aici, în casa mea, pe un străin, în seara Sfintelor Patimi, ca să-l ospătez totdeauna după obicei. Iar împlinindu-se aceşti trei ani, am găsit alt sărac pe care l-a întreţinut maica-mea după dorinţa pe care i-am arătat-o, ca să primească câte unul şi să-I slujească lui ca unui înger. Iar după puţină vreme, întâmplându-se să mai aducă un frate al meu pe un altul, mult m-am bucurat că m-am învrednicit să primesc în casa mea pe străinii aceia trei, în chipul Sfintei Treimi şi i-am ospătat cu îndestulare, pe cât mi-a fost cu putinţă şi cu faţă veselă.

Când au aruncat diavolii uşa jos, după cum am arătat mai sus, şi au intrat la mine, am început să strig către Domnul, ca să-mi ajute, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria. Atunci am văzut trei bărbaţi frumoşi, care au zis către mine: „Să nu te temi, căci noi am venit ca să-ţi ajutăm”. Izgonind ei pe draci, m-au întrebat pe mine dacă ii cunosc. Iar eu am zis: „Nu vă ştiu, Domnii mei”. Atunci ei mi au spus: „Noi suntem acei trei străini pe care i-ai primit în casa ta şi ne-ai ospătat totdeauna cu toată îndestularea, din toată inima şi cu toată dragostea ca şi Avraam şi ne-a trimis Domnul spre ajutorul tău, ca să-ţi răsplătim pentru multa dragoste pe care ai arătat-o către noi şi iată te-am izbăvit din ghearele diavolilor”. Acestea zicând, s-au făcut nevăzuţi.

Iar eu mulţumind lui Dumnezeu, am mai rămas puţină vreme în casa aceea, temându-mă să ies, ca nu cumva să se întâmple iarăşi să mă ispitească. Apoi, făcându-mi semnul Cinstitei Cruci, am ieşit, având nădejdea mea la Domnul. Însă mergând puţin, iarăşi au început a fugi diavolii după mine, strigând: „Să alergăm degrabă, ca să-l prindem măcar acum, să nu ne scape”. Iar eu temându-mă grozav, mai tare fugeam şi strigam: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie!”. Şi aşa fugind, am ajuns la marginea unui râu de foc, plin de şerpi şi de alte fiare înfricoşate ale iadului, care erau afundate în foc până la gât, stând numai cu capetele afară şi cu gurile căscate, ca şi cum ar fi cerut de mâncare. Iar dracii care mă urmăreau pe marginea râului acestuia, mă strigau ca să mă înfricoşeze să cad în el, ameninţându-mă că mă vor arunca cu sila. Atunci eu, uitându-mă împrejur dacă nu ar fi fost alt loc de unde să primesc vreun ajutor, am văzut acolo aproape un podişor mai strâmt decât o palmă şi atât de înalt încât mi se părea că ajungea la cer. Nu ştiam ce să fac din acestea trei: ca să cad în râul acela, mă temeam de foc şi de balauri; ca să mă sui pe podişor, mi se părea lucru foarte greu, ba chiar cu neputinţă; să rămân pe loc, în stăpânirea dracilor, mai rău era; am ales dar să mă sui pe pod mai bine, decât să cad în râu.

Şi aşa suindu-mă pe o treaptă, cu multă frică şi cu nespusă groază, înrăutăţiţii diavoli veneau după mine, strigând; iar când am ajuns la vârful podişorului aceluia au sosit şi dracii. Atunci eu am strigat cu lacrimi, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie”. Îndată s-a aflat acolo, înaintea mea, Maica Milostivirii, împărăteasa îngerilor cea iubitoare de milă şi mi-a întins Sfânta ei dreaptă, zicând: „Nu te teme, iubitul meu rob, căci după cum tu ai fost totdeauna prietenul meu, citindu-mi rugăciuni şi laude şi miluind pe săraci - fraţii Fiului şi Stăpânului meu - aşa am venit eu acum, ca să-ţi ajut la nevoia ta”. Acestea zicând, pe când mă ţinea de mâna dreaptă, într-un minut m-a adus aici în casa mea, unde m-aţi găsit, rămânând de frică aproape mort, mai multe zile.

Fiul meu, păzeşte-te să nu te leneveşti niciodată de la slujirea Atotputernicei Maici a Stăpânului, ci în tot ceasul să-i aduci laude şi să o cinsteşti după cuviinţă, după cum ştii că am făcut şi eu, dacă voieşti să o ai şi tu ajutoare la nevoie. Aceasta este întâia mea poruncă. Iar a doua este pe care ţi-am mai spus-o: „Sileşte-te pe cât poţi, să miluieşti pe cei săraci şi pe străini, dându-le toate cele de trebuinţă, dacă voieşti să dobândeşti în această lume tot binele, iar în cealaltă să moşteneşti Împărăţia cea cerească”.

Acestea zicând pururea pomenitul, şi povăţuind şi pe ceilalţi ce erau de faţă să aibă cucernicie şi evlavie către Prealăudata Fecioară şi să ajute pe cei săraci, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Iar fiul aducându-şi aminte de părinteştile porunci, a petrecut viaţa sa cu fapte bune, până la sfârşit; şi mutându-se, s-a învrednicit de fericirea cea veşnică. Amin (64, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

despre Maica Domnului

 Clericul ce avea mare dragoste spre Maica Domnului, rugând-o, i-a văzut negrăita-i frumuseţe

În Paris era odată un cleric îmbunătăţit şi înţelept, care se îndeletnicea cu scrierea frumoasă. Acest om având multă evlavie către Maica Preacurată, dorea din tot sufletul ca să vadă în această lume, frumuseţea cea preaslăvită a Ei. Având această dorinţă de multă vreme şi pentru aceasta de multe ori rugându-se lui Dumnezeu, l-a ascultat pe dânsul „Cel ce face voia celor ce se tem de El”, căci trimiţând un înger din cer, i-a zis lui: „Împărăteasa lumii a auzit rugăciunea ta şi m-a trimis ca să-ţi spun ţie să te pregăteşti, căci Duminică în ceasul Utreniei va veni ca să o vezi, însă nu în toată mărirea frumuseţii Ei, ci numai pe cât poate să vadă firea omenească. Însă să ştii, că de atâta strălucire, ai să te lipseşti de lumină şi ai să rămâi cu totul orb”. Iar el a răspuns: „Cu bucurie şi cu veselie primesc ca să mă păgubesc de lumina cea vremelnică, numai să mă învrednicesc a vedea preafrumoasa şi strălucita faţă a Doamnei şi Stăpânei mele”.

Şi ducându-se îngerul, a rămas clericul gândindu-se şi socotind, şi din puţina credinţă îndoindu-se, zicea în sine: Cum voi petrece eu toată viaţa mea orb, neputând ca să mai scriu şi nici să fac vreo altă slujbă pentru hrana trupului? De aceea aducându-şi aminte, cugeta să închidă un ochi şi numai cu celălalt să se uite la Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să nu rămână orb desăvârşit. Când a sosit ceasul hotărât, a stat de faţă înaintea lui împărăteasa a toate, cu atâta strălucire şi frumuseţe, încât limba omenească nu poate ca să o spună nici să o înţeleagă. Iar el după ce a privit-o puţin timp numai cu un ochi, bucurându-se cu cutremur de-o slavă ca aceea, nemărginită şi de mare cuviinţă, s-a gândit să deschidă şi celălalt ochi pentru ca să dobândească mai multă veselie şi bucurie. Însă Stăpâna, făcându-se nevăzută de ochii lui, s-a înălţat la Ceruri îndată; iar el a rămas numai cu un ochi sănătos (cu cel pe care îl ţinuse închis) iar de cel cu care văzuse strălucirea Preacuratei, a orbit desăvârşit.

Atunci dar mâhnindu-se şi imputându-şi pentru puţina sa credinţă, se defăima pe sine, zicând: „Vai mie, nebunului! Cum m-am lipsit de o strălucire slăvită şi cerească desfătare ca aceasta! Pentru ce nu m-am uitat eu cu amândoi ochii şi să fi rămas cu desăvârşire orb, numai să nu mă fi lipsit de o strălucire ca aceasta! O! Dumnezeul meu! Primesc şi sunt gata să mă lipsesc şi de lumina celuilalt ochi, numai învredniceşte-mă să mai văd o dată pe Doamna şi Stăpâna mea!”.

Făcând rugăciune de mai multe ori către Preasfânta Fecioară, cu lacrimi şi cu posturi, ca să se mai arate şi a doua oară, a venit îngerul şi i-a zis: „Împărăteasa a toate sa milostivit de nevoinţa şi de lacrimile tale şi a primit ca să vină iar să o vezi, dacă te mulţumeşti să rămâi orb pentru dragostea Ei”. El a răspuns zicând: „Nu am cuvinte ca să-I mulţumesc după cum se cade după darul Ei; mă închin şi o slăvesc pentru aşa de mare facere de bine; şi nu numai de lumina ochilor sunt gata să mă păgubesc, ci şi de mâinile sau picioarele mele şi chiar de viaţa aceasta vremelnică primesc să mă lipsesc, numai să văd pe Doamna mea”. Zis-a lui îngerul: „Pentru acestă evlavie a ta, te vei învrednici ca să vezi pe Stăpâna, mâine; şi nu numai că nu te vei lipsi de lumina ochiului sănătos, dar şi pe celălalt îl vei dobândi şi vei vedea cu amândoi ochii curat şi luminat şi se va veseli inima ta”. Arătându-se iarăşi Preasfânta, tocmai aşa s-a întâmplat, după cum i-a spus lui îngerul. Şi de lumina aceea nepovestită pe care a văzut-o, a căzut cu faţa la pământ, precum oarecând Apostolii în Tabor. Însă, dându-i lui dar pururea Stăpâna şi luminându-i sufletul, când s-a ridicat, s-a aflat cu amândoi ochii nevăzut; şi a mai văzut-o încă multe ceasuri în urmă şi mult s-a veselit.

Înălţându-se ea la ceruri, el a rămas mulţumindu-i pentru atâta facere de bine. Şi petrecând tot restul vieţii sale în fapte bune, s-a mutat la veşnicile şi fericitele locaşuri cereşti. Pe care să ne învrednicim şi noi a le dobândi, pentru rugăciunile Stăpânei celei prealăudate şi ale tuturor Sfinţilor. Amin (36, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Despre Maica Domnului

 Rugând pe Maica Domnului, o fecioară vede şi ţine în braţe pe Domnul, ca pe un copil de trei ani

O altă fecioară oarecare, de asemenea îmbunătăţită şi evlavioasă ca şi cea mai sus zisă, avea mare dorinţă să vadă pe Domnul Prunc mic de trei ani, după cum a fost cu trupul când începea să vorbească. Rugându-se pentru aceasta de multe ori către Domnul, a ascultat-o Cel preaîndurat şi mult milostiv. Într-o dimineaţă, ducându-se ea la biserică ca să asculte Sfânta Slujbă, după ce s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi a plecat tot poporul, ea a rămas pentru ca să se roage către Preasfânta cu evlavie şi cu umilinţă până la vremea prânzului, după cum îi era obiceiul, zicând închinăciunea îngerului cum şi alte rugăciuni pe care le mai ştia şi cugetând la Dumnezeieştile Taine, adică la întruparea, Patima şi învierea Domnului.

Stând la cântarea aceea Dumnezeiască şi la privirea cerească, a văzut umblând împrejurul Sfintei Mese un copil ca de trei ani, cu chipul negrăit de frumos şi preaslăvit. Iar ea ca o nepricepută a socotit că ar fi fost al unui oarecare boier, care din nebăgare de seamă l-ar fi lăsat să intre în Sfântul Altar. Chemându-L pe Dânsul la sine, L-a mângâiat, şi luându-L şi sărutându-L, L-a ţinut în braţe mai mult timp, pentru că era preafrumos şi se vedea a fi cu dar dăruit, mai mult decât toţi copiii. Şi Întrebându-L pe El al cui ar fi, nu i-a răspuns, ci numai se uita lung la ea cu o privire preadulce şi minunată. Iar ea socotea cum că fiind încă Prunc mic cu vârsta, de aceea nu vorbea.

Fecioara având mare dorinţă să-l facă să vorbească vreun cuvânt, i-a zis lui: „Zi, fiul meu: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har”, iar Pruncul a zis acele cuvinte vorbind cu un glas preadulce şi argintiu. Apoi spunându-i mai departe, cuvânt cu cuvânt, închinăciunea îngerului, Dumnezeiescul Prunc a zis după ea cu un preadulce şi frumos grai, până ce a ajuns la aceasta: „Binecuvântat este rodul pântecelui tău”, pe care cuvânt Iisus cel preablând şi smerit cu inima n-a voit să-l zică. Iar Fecioara i-a mai zis de vreo două ori, îndemnându-L pe Dânsul să zică şi cuvintele acelea, ca unele ce sunt mai cinstite decât toate altele.

Atunci Pruncul, uitându-se lung la dânsa, i-a zis cu o privire lină şi preamilostivă: „Bucură-te preaiubita Mea fiică, acum ai văzut ceea ce doreai”. Acestea zicând Stăpânul, s-a făcut nevăzut. Atunci preabuna fecioară, cunoscând cum că a fost Stăpânul Hristos, s-a rănit cu dragostea Lui şi a mulţumit milostivirii Lui, că a primit cererea ei şi a ascultat-o şi a veselit-o cu Dumnezeiasca Lui venire. Şi aşa de tare a rămas întipărită în mintea ei amintirea acelei veniri a Stăpânului Hristos, încât totdeauna cugeta şi se gândea la El cu atâta dulceaţă şi desfătare, încât rămânea de multe ori în Dumnezeiască uimire. În feciorie şi curăţie petrecând, s-a mutat din viaţa cea vremelnică, ducându-se întru fericirea cea veşnică (49, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Despre Maica Domnului

 Ocrotirea minunata a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu (III)

Cuviosul Mucenic Nicodim se tragea din satul Elbasan din Albania. A fost un vlastar duhovnicesc si pururea inverzit al Schitului Sfanta Ana. Pe cand era inca mirean, s-a indragostit de o tanara, desi avusese mai inainte patru femei. S-a lepadat de Hristos pentru acea tanara si s-a facut mahomedan. De asemenea i-a turcit cu sila si pe copiii lui, in afara de unul pe care l-au luar crestinii si l-au ascuns in Sfantul Munte.

Dupa aceea, umbla ca si Cain, fara sa-si gaseasca linistea sufleteasca, mustrat fiind de constiinta sa pentru faptul ca prin ceea ce a facut, L-a rastignit din nou pe Domnul. Insa Iubitorul de oameni Dumnezeu i-a randuit mantuirea intr-un chip minunat. I-a pus in gand sa vina in Sfantul Munte ca sa se pocaiasca de faradelegile sale. Aici a fost tuns monah si a fost numit Nicodim. A venit la atata pocainta si simtire a pacatelor sale, incat timp de trei ani a postit cu multa asprime si multa asprime si a plans cu lacrimi amare, ca un alt Petru, pentru lepadarea sa de Hristos.

La Schitul Kavsokalivia a stat sub ascultarea Cuviosului Acachie. Odata, cand i-a spus Cuviosului ca doreste sa-l marturiseasca pe Hrisos, acesta i-a spus un lucru tainic, care i-a pricinuit multa umilinta si l-a umplut de ravna dumnezeiasca.

O deosebita dragoate si evlavie avea fata de Maica Domnului, careia i se ruga multe ore si ii cerea sa-l intalneasca pe drumul mucenicesc pe care il alesese. In timpul uneia dintre rugaciunile lui fierbinti si pline de lacrimi. Mucenicul lui Hristos s-a invrednicit sa o vada pe Maica Domnului, care l-a cercetat in saracacioasa sa chilie.

Despre aceasta, Sfantul Nicodim Aghioritul scrie:’  a venit pacait in Sfantul Munte….iar aici milostivind pe Dumnezeu prin multe lacrimi si postiri, s-a invrednicit sa o vada in vedenie pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu”.

Dupa ce a fost intarit de Maica Domnului si de rugaciunile Sfantului Acachie, a plecat in satul sau natal Elbasan. Acolo a marturisit ca este crestin, a propovaduit Numele cel mare al Domnului nostru si dupa ce a fost chinuit infircosator vreme de trei zile, i s-a taiat capul in 11 iulie 1722, celui care a fost, asa cum scrie imnograful, “Slava Iliricului si podoaba Athonului, povatuiea cea minunata a Fecioarei…”.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

MFC-CELLA DELAVRANCEA

 CELLA DELAVRANCEA

(15 Dec 1887-9 Aug 1991)

sursa foto: Internet

Miercurea fara cuvinte este găzduită de Carmen, pe blogul ei  "Intre vis si realitate".

Despre Maica Domnului

 Ocrotirea minunata a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu (II)

In “Mantuirea pacatosilor”citim ca un monah era chelar intr-o oarecare manastire de obste si avea multa evlavie la Maica Domnului. De asemenea era si foarte iubitor de slujbe si nu lipsea niciodata de la biserica. Avea insa o slabiciune: bea vin mai mult decat trebuia. La aceasta il ajuta si ascultarea sa.

Intr-o zi, la masa de seara a baut atat de mult vin, incat s-a imbatat si s-a dus sa se culce in chilia sa. La vremea Utreniei a batut toaca si s-a sculat sa mearga la biserica, deoarece avea mare ravna pentru cele dumnezeiesti si nu voia sa se lipseasca niciodata de slujbele bisericesti. Dar facand cativa pasi, nu a mai putut inainta, caci l-a apucat ameteala. Insa voind cu tot dinadinsul sa mearga la slujba, s-a silit sa mearga.

Atunci diavolul, preschimbandu-se in taur, se repezea inspre el cu coarnele infricosandu-l, astfel ca sa nu mearga la biserica. Monahul a ramas uimit si si-a facut semnul crucii. Pentru putin timp diavolul a plecat, dar apoi preschimbandu-se intr-un caine negru, il impiedica sa inainteze spre biserica. Monahul a facut iarasi semnul crucii si diavolul a disparut indata.

Cand in cele din urma, cu multa greutate, a ajuns la usa bisericii, aici il astepta diavolul in chipul unui leu infricosator, care se repezea sa-l sfasie. Atunci a strigat la Maica Domnului, cerandu-i ajutorul. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu i s-a aratat in chipul unei Femei foarte frumoase, care l-a alungat pe diavolul spunandu-i cu asprime:

-Cum ai indraznit sa-l infricosezi pe robul meu?

Apoi l-a luat de mana pe monah, l-a dus la chilia sa si i-a spus:

-Pazeste-te de acum inainte sa nu mai bei, daca vrei sa te mantuiesti! Sa te spovedesti de pacatul pe care l-ai facut si sa faci canonul pe care ti-l va da duhovnicul!

Atunci monahul a intrebat-o:

-Cine esti tu, care mi-ai facut un bine atat de mare?

-Eu sunt Maica lui Iisus Hristos, a spus Femeia si a disparut.

Dupa ce monahul a auzit acestea, a cazut la pamant si s-a inchinat cu frica la locul unde au statut picioarele ei. Sufletul i s-a umplut de multa bucurie si a plans mult. Din ceasul acela s-a vindecat de patima bauturii si nu a mai pus vin in gura pana la sfarsitul vietii.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Despre Maica Domnului

 Ocrotirea minunata a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu (I)

Dumnezeiescul barbat Iacov, sfintit cu trupul si cu sufletul, a fost fiul unor crestini saraci, dar bogati in virtuti, din Kastoria. Era pastor de oi, ca odinioara Patriarhul Avraam, Patriarhul Iacov, proorocul Moise si Proorocul-rege David. Fiind un barbat muncitor si silitor, a dobandit repede, cu bunavointa lui Dumnezeu, multa bogatie. Din aceasta pricina a fost invidiat de fratele sau, asa cum odinioara Cain l-a invidiat pe fratele sau, Abel. Ca sa evite satanica invidie frateasca a fost nevoit sa-si paraseasca locul natal si sa mearga la Constantinopol. Aici a devenit furnizor de carne de oaie la curtea Sultanului. Datorita priceperii lui, a dobandit si aici multa bogatie, devenind astfel cunoscut si cinstit de toti.

Acest om al lui Dumnezeu dorea sa cunoasca mai bine credinta ortodoxa, deoarece vedea ca adevarata viata nu se cladeste pe bunurile pamantesti si pe bogatie. Dupa ce a ascultat mai multi oameni duhovnicesti, a vrut sa asculte cuvant de invatatura si de la patriarh. Pe atunci in scaunul patriarhal se afla Prea Fericiul Nifon. Patriarhul l-a primit cu bucurie, l-a spovedit si l-a invatat tainele credintei. Iacov a primit cu multa ravna cuvintele patriarhului si, dupa ce si-a data seama de desertaciunea lumii, si-a impartit bogatia sa la saraci, asa cum spune Proorocul David: “Impartit-a, dat-a saracilor, dreptatea lui ramane in veac”.Si astfel bogatul a ramas sarac ca sa se imbogateasca cu bunatatile ceresti. Pastorul oilor a devenit mai tarziu povatuitor al turmei cuvantatoare.

A mers in Sfantul Munte si s-a inchinat la sfintele manastiri de aici. Apoi a inceput sa-i cerceteze pe pustnici ca se foloseasca duhovniceste. La una din chilii din hotarele Manastirii Iviron a fost tuns monah cu numele Iacov. Aici s-a daruit unei nevointe aspre. Manca numai putina paine, bob muiat si alte legume. Toata viata si-a petrecut-o in acea chilie in chip bine placut lui Dumnezeu.

A fost razboit mult de diavolul, dar cu dumnezeiescul ajutor a ramas neajutat. In timpul atacurilor diavolesti intotdeauna o chema pe Maica Domnului.

Intr-o iarna Cuviosul statea langa foc, cand deodata l-a cuprins o frica puternica. Fiindca niciodata nu patise asa ceva, se gandea:” De unde sa vina aceasta? Ce inseamna aceasta frica?”. In acel moment vede un etiopian umflat ca un burduf si plin de rani putrezite, cu un nas ca un catarg de corabie. Acesta s-a apropiat de el, si-a intins mana si i-a spus:

-Vino si saruta-mi mana!

Atunci Sfantul si-a ridicat mainile si privrea spre Cer si a strigat:

-Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-ma!

Indata a vazut-o pe Prea Curata Maica a lui Dumnezeu stand deasupra lui ca un acoperamant si tinand in brate pe Fiul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Cand s-a intors spre arap , acesta deja disparuse.

Atunci Harul Sfantului Duh l-a mangaiat, iar Sfantul a cantat Psalmul lui David: “Doamne, cat s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu”.

(Patericul Maicii Domnului-Arhim. Teofilact Marinakis)

Despre Maica Domnului

 O fecioară, rugându-se Maicii Domnului, a văzut pe Hristos în rai slujind Sfânta Liturghie

Într-un oraş din Franţa - scrie Cezar în Dialogul său, precum şi alţi dascăli - era o fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită cu viaţa, dar mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Căci nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu se plângea de boala ei, ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o ferească dincolo veşnic. Numai că pentru atât se amăra şi se mâhnea, că nu putea să se ducă sărbătoarea la biserica Domnului, ca să asculte Sfânta Slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai ales spre praznicile (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte. Însă, dacă cu trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi Dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea scrisă mai jos se va vedea. Pentru că unii rugându-se în biserică cu limba, păcătuiesc cu mintea şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar acea pururea pomenită fecioară, neputând ca să fie cu trupul în biserică, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi, auzind laudele îngerilor, se veselea.

Într-o zi, fiind praznicul „Întâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu Sfintele icoane prin târg tot poporul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava şi mărirea Preasfintei. Atunci acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de mulţumirea aceasta duhovnicească. Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor, Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi câte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu celelalte fecioare. Atunci a văzut pe Mântuitorul şi Împăratul nostru Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în veşminte prealuminate, strălucind mai mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească preastrălucită şi de mult preţ. Iar de-a dreapta Lui stătea Împărăteasa, Maica Lui cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe împărăteşti, că se lumina toată oastea aceea fericită, care într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite praznicului, cu un preadulce vers, neasemănat şi negrăit de frumos.

Ajungând la o mare şi preafrumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare preadulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o spună vreo limbă omenească. Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte. Iar din afară cântau îngerii, Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”.

Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini. Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se întoarcă iar pe pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite.

După ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi, se grăbea ca să se ducă, însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis: „Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”. Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea, ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea, încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată. Şi în cearta aceea, luând sfârşit vedenia cea întru tot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate felurile de boli se vindecau. Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească, încât se arăta înger şi nu om. Trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup, nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor. Amin (48, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Final de iulie

 

BUCURIILE LUNII IULIE

Luna august a inceput de cateva zile si nu am reusit sa postez despre bucuriile lunii iulie, o luna ce ne spune ca este mijlocul verii si este vacanta. Multe au fost bucuriile si in aceasta luna:

-luna a inceput cu un frumos sejur la mare impreuna cu nepotii. O saptamana plina de bucurii si de relaxare;

-mi-am serbat ziua de nastere impreuna cu colegii de birou;

-am participat la Hramul Sfantului Ilie;

-am participat la Hramul Sfantului Pantelimon;

-am participat la un pelerinaj de o zi la manastirile din jurul Bucurestiului;

-am luat masa atat impreuna cu parintii, cat si cu socrii;

-am reusit sa facem unele mici schimbari in apartament, adica am schimbat mobilierul in dormitoare. Acum nu mai sunt "camera lui Mihai" si "camera Andreei", ci "dormitorul nostru" si "camera piciulinilor-nepotilor".

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Despre Maica Domnului

 Maica Domnului rugată fiind, ajută celui îndoielnic să înţeleagă Taina Sfintei Liturghii

Era un preot în Alamania, foarte îmbunătăţit cu viaţa, care se chema Pelaghie, care avea aşa de mare evlavie şi dragoste către pururea Fecioara Maria, încât nu citea altă Evanghelie sau Apostol când slujea, decât numai din cele ale Preasfintei. Însă vrăjmaşul celor buni, zavistuind multa lui evlavie, i-a semănat în minte un gând cu totul păgânesc asupra credinţei şi anume că se îndoia de trupul cel stăpânesc al Mântuitorului, zicând acestea în mintea sa: „Cum este cu putinţă să se facă pâinea, Trupul lui Hristos, iar vinul, Sângele Lui?”. Şi dacă Fecioara Maria a născut numai un singur Fiu, Care de voie pătimind, S-a îngropat şi numai o dată a înviat, cum poate să se schimbe pâinea în Trupul lui Dumnezeu şi să pătimească patimă în fiecare zi?”.

De gândurile acestea neliniştindu-se Pelaghie, ca un neînvăţat si neştiutor ce era, avea multă mâhnire. Si neîndrăznind a întreba pe cineva, a alergat către Preasfânta, rugându-se şi zicând: „Stăpână şi Doamnă a lumii, te rog eu nevrednicul robul tău, fă-mi darul acesta ca să cunosc Taina Sfintei Liturghii, cum se schimbă pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele Domnului nostru, pentru că nu pot să înţeleg desăvârşit”.

Şi aşa de mult s-a rugat Pelaghie cu lacrimi, cu post şi cu privegheri, că odată, după ce s-au săvârşit cele sfinte, când a strigat: „Mai ales, pentru Preasfânta, Preacurata”, s-a făcut nevăzut Sfântul Trup de pe discul de dinaintea lui. Căutând el încoace şi încolo, crezând că poate să fi căzut pe jos, din neluare-aminte şi din nebăgarea lui de seamă, n-a găsit nimic. Atunci, îngrozit şi îngrijorat foarte, a plâns cu amar, rugându-se aşa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Ştiu că pentru puţina mea credinţă şi pentru îndoirea pe care am avut-o pentru Preasfântul Trup al Stăpânului meu, s-a îngreţoşat de mine Împărăţia Lui şi S-a depărtat de la mine ca să nu mă împărtăşesc cu El, eu cel nevrednic; ci roagă-L pe Dânsul ca să mă ierte ca un milostiv şi ca un nepomenitor de rău, să nu Se mânie pe mine până la sfârşit”.

Acestea zicând, preotul cel evlavios a văzut înaintea Sfintei Mese pe Împărăteasa îngerilor cea Preaslăvită, care avea în braţele ei un Prunc mic negrăit de frumos, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a zis lui: „Pruncul acesta este Făcătorul şi Ziditorul lumii, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Om desăvârşit. Pe Acesta L-am zămislit din Duhul Sfânt şi L-am născut fără stricăciune, rămânând Fecioară. Acesta a pătimit şi a murit pe Cruce ca un om, pentru mântuirea lumii şi a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, ca Unul ce este de o fiinţă cu Dânsul şi împreună pe scaun şezător, pentru aceasta iarăşi are să vină să judece toată lumea. Acesta şi acum, în fiecare zi, pentru milostivirea Lui şi pentru multa bunătate, se pogoară cu negrăit şi minunat chip în chipul pâinii şi al vinului, pentru multa dragoste pe care o are către voi oamenii şi vi se dă spre mâncare şi băutură şi spre sfinţenia sufletului vostru. Pipăie-L pe El şi fără de frică îl cearcă, pentru ca să cunoşti cum că este adevărată privirea şi nu nălucire, ci trup adevărat, cu carne şi cu sânge, după cum l-am cunoscut. Şi aşa se face şi pâinea şi vinul cu care săvârşiţi Sfânta Liturghie. Însă pentru că firea omenească nu poate ca să mănânce carne crudă şi să bea sânge, pentru aceasta, prin nepătrunsa Lui înţelepciune, Cel întru tot Milostiv şi Atotputernic se schimbă în pâine şi în vin, pentru ca să-L primească fiecare cu dorinţă şi cu dragoste. Împărtăşeşte-te dar cu Dânsul, cu evlavie şi cu credinţă, căci cine se împărtăşeşte cu vrednicie cu El, se face părtaş Dumnezeieştii Lui Slave”. Acestea zicând Stăpâna cea mult-lăudată, a pus Dumnezeiescul Prunc pe Sfânta Masă şi închinându-I-se Acestuia cu multă evlavie şi smerenie, s-a făcut nevăzută.

Iar preotul, cu frică şi bucurie multă, luând pe acel Dumnezeiesc Prunc şi sărutându-L cu evlavie şi cu smerenie, a cunoscut cum că în adevăr era un Prunc trupesc viu. Atunci L-a pus pe Sfânta Masă, cu multă veselie şi, căzând la pământ, a zis acestea cu lacrimi: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai născut din pururea Fecioara Maria şi mulţumesc milostivirii Tale şi Preacuratei Maicii Tale, pentru al cărei dar m-am învrednicit azi, eu nevrednicul, şi mă iartă pe mine pentru necunoştinţa mea cea mai dinainte. Şi după cum m-ai învrednicit şi Те-am văzut pe Tine cu Trup, cum Te-ai născut din Fecioara, aşa iarăşi, pentru rugăciunile Ei mă învredniceşte ca să mă împărtăşesc cu Tine, nu ca şi cu un prunc, ci ca şi cu pâine, după cum şi mai înainte”.

Aşa rugându-se cu credinţă, s-a ridicat şi a văzut iarăşi Sfânta Pâine, după cum a fost mai înainte şi s-a împărtăşit veselindu-se. După aceasta, trăind viaţă minunată şi plăcută lui Dumnezeu, s-a dus la Împărăţia cea cerească. Pe care să dea Dumnezeu să o dobândim noi toţi întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin (43, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)