Prima zi

 Cuvântul anului 2026

Cuvântul anului 2025 a fost LINISTE. Mi-am dorit un an in care sa renunț la acel "pe repede înainte ". Mi-am dorit un an in care sa fac totul in liniște, in care sa acord mai multa atenție proiectelor de suflet.

Ei bine, in acest an care tocmai s-a încheiat,  am fost, atat eu cât si sotul, ca doi atleti care au pornit in viteza la începutul cursei si au redus ritmul pe final. In prima jumătate a anului am reusit sa facem totul asa cum ne-am propus,  insa in partea a doua a anului, totul a fost in mare viteza. Au fost proiecte multe, ne-au venit idei noi, am facut lucruri la care nici nu ne-am gandit, au fost momente de epuizare. 

Nici pe departe nu a fost un an liniștit, insa a fost un an in care am simțit din plin ceea ce înseamnă fericirea:

-proiectele de la Centru au fost un adevărat succes, copiii au invatat lucruri noi, tinerii au venit cu idei noi in care am inceput sa implicam si enoriașii bisericii. Incet-incet începem sa formam o legătură frumoasa intre bunici-tineri-copii. Cu ani in urma, cand am început activitatea, nici un moment nu m-am gândit ca putem ajunge aici; 

-relația cu copiii, nepotii, parintii si cuscri este pe zi ce trece mai puternica, mai strânsă, bazata pe multa dragoste. Am invatat in acest an sa spun " Te iubesc".

-desi mi-a fost foarte greu, mai ales sufletește, am reusit sa împlinesc dorinta Icutei dragi: aceea de a-i face toate parastasele cum si-a dorit: mâncare calda dăruită celor nevoiași. Ma rog Bunului Dumnezeu sa ma ajute in continuare. 

A fost un an spumos ca o șampanie de calitate. 

Pentru anul 2026, cuvântul pe care as fi tentata sa îl spun, ar fi tot liniște, insa stiu ce proiecte avem, asa ca pentru acest an cuvântul va fi DĂRUIRE. 

Minunile Maicii Domnului

 Maica Domnului salvează cetatea Ţarigrad de împresurarea perşilor 

Odinioară, pe când perşii au înconjurat cetatea Ţarigradului şi dădeau război să-l cucerească, deodată s-a văzut ieşind pe porţile cetăţii şi îndreptându-se spre ei, o Doamnă care avea înfăţişare de Împărăteasă. Perşii au socotit că aceea este împărăteasa şi merge să-i roage să facă pace cu ei. Dar acea Doamnă a fost Precista, care apăra Ţarigradul de vrăjmaşi. După aceea, Maica Precista s-a făcut nevăzută, iar între perşi aaintrat atâta tulburare, încât au început a se bate între ei, încât mulţi au pierit, iar cei rămaşi in viaţă au fugit cu multă ruşine şi frică din împrejurimile cetăţii (179, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925). 

(Minunile Maicii Domnului-pr. Nicodim Mandita)

La multi ani!

 La mulți ani 2026!

Tuturor celor care sunteti alaturi de mine, aici in casuta noastra, va doresc ca anul 2026, să vă umple sufletul de lumină, gândurile sa va fie pline de speranța, iar întreaga viata sa va fie plina de bucurie!

La mulți ani!

Final de an

 Bucuriile lunii decembrie

Ultima luna a acestui an a fost o luna plina, o luna in care am simțit ca suntem alergători la maraton, o luna in care ne-am simțit obosiți fizic, insa cu multa bucurie in suflet.

- alaturi de copiii si tinerii de la Centrul Educational, ajutați de parinti, la început de luna, am verificat si sortat multimea de ornamente pentru împodobirea bradului din biserica, dar am finalizat si curățenia la casuta unde ne desfășurat activitatea. 

-in ajun de Mos Nicolae, cu mic, cu mare am împodobit bradul

- Am participat la Hramul Sfantului Nicolae la parohia de la Cerasu, pregătind astfel si actiunea "zâmbet de copil"

- Am participat la Hramul Sfintei Filofteia (slujba de seara) la micuța biserica de la Mizil.  Si de data aceasta atmosfera a fost aceea de sărbătoare in familie.

- A doua zi, chiar de Sfânta Filofteia, impreuna cu tinerii si copiii, am mers la Cerasu pentru a aduce " un zambet de copil" celor necajiti. Am dăruit hăinuțe, jucării si alimente.

- La cateva zile, am pornit spre Moeciu, pentru a lua porcul de Craciun. Atunci am văzut si prima zăpadă din acest an.

- La mijlocul lunii decembrie, ne-am bucurat de nepoti. Impreuna, am fost sa vedem luminițele si ne-am întâlnit cu mos Crăciun. Bucurie mare pentru jucariile primite sau cumpărate de bunici.

-Tot la jumătatea lunii decembrie,  cel mai frumos moment a fost prima serbare din viata lui Matei

- Am pregatit darurile pentru tinerii si copiii de la Centrul Educational 

- am petrecut cateva zile impreuna cu nepotii, pentru ca parintii au fost la serviciu, iar noi in concediu;

- De Craciun, am petrecut doua zile minunate alaturi de fiul nostru Mihai si de nora noastra Denisa;

-A doua zi de Craciun a fost o zi plina de bucurie, pentru ca am petrecut ore minunate alaturi de copiii si nepoti;

- am participat la Hramul Sfantului Spiridon;

- Am reusit sa facem sfestanie, dar si sa ne spovedim si sa ne impartasim;

-in ziua de Crăciun, copiii si tinerii au prezentat sceneta "Nașterea Domnului" si Plugușorul. 

- iar trecerea in noul an o facem impreuna cu cuscrii noștri si cu prietenii lor, la Toplița.

Slava Ție Doamne, pentru tot si pentru toate.

Minunnile Maicii Domnului

 Nişte ostaşi, strigând către Maica Domnului, au scăpat de primejdia furtunii 

Un ostaş de la Zaporoji, care se chema Andrei Leahula, împreună cu mai mulţi tovarăşi de-ai lui, se întorceau acasă de la un război purtat cu ruşii, încărcaţi cu prăzi. Pe când mergeau cu caiacele pe mare, s-a ridicat o furtună groaznică, încât erau în mare primejdie. Ei văzând că li se apropie moartea, au început a striga: „PreacuratăFecioară, Născătoare de Dumnezeu de la Pecersca şi Sfinte Arhanghele Mihaile, voievodul cel ceresc, milostiveşte-te spre noi”. Strigând aşa, s-au făgăduit să dăruiascămănăstirii Pecersca o mulţime de daruri, numai să scape cu viaţă. Atunci li s-a arătat lor un ostaş tânăr, ce purta caftan de aur, şezând pe un cal împodobit tot cu aur, care le-a zis lor: „Nu vă temeţi, ci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui şi vă va izbăvi din această primejdie, căci mie pentru aceasta mi-a poruncit să vin aici”. Şi zicând aceste cuvinte, a început a se înălţa în sus până nu s-a mai văzut. După aceea s-au potolit vânturile şi marea, şi aceşti ostaşi s-au întors cu bine la Zaporoji, împlinindu-şi apoi făgăduinţa (322, Minunile Maicii Domnului 400, de profesor Dumitru Stănescu, ediția 1925).

(Minunile Maicii Domnului-pr Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Maica Domnului ceartă aspru pe ucenicul care se bizuia pe cei trei galbeni, uitând de ajutorul Ei 

Cuviosul Mihail, cel din muntele Chimina, avea un ucenic cu numele Constantin, care era cântăreţ. Acela era neputincios cu trupul, dar mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios; de vreme ce, având trei galbeni, îi păzea cu dinadinsul, ca să-i aibă la trebuinţa sa, la oarecare nevoie. Cuviosul Mihail îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc pentru cheltuielile obşteşti, şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu, şi spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu; dar el nu primea. 

După câteva zile s-a întâmplat, să aibă Cuviosul trebuinţă de 12 bani, şi neavând, s-a imprumutat. Pentru aceasta, Constantin grăia de rău pe Cuviosul, zicând: „El nu are nici 12 bani, şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni şi să nu-i păstrez petru nevoia mea”. Rostind aceste bârfeli, a adormit, şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără de prihană, ţinând în braţe pe Domnul Iisus, Prunc, iar de cealaltă mână o ţinea Cuviosul Mihail şi astfel umblau prin biserică. Când au ajuns în pridvor, Preasfânta a poruncit Cuviosului să-şi întindă rasa. Făcând aceasta a aruncat pe dânsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicându-i: „Necredinciosule şi nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceștia hrăneşti?”. Constantin auzind acestea, s-a sculat tremurând şi alergând către Cuviosul a aruncat cei trei galbeni şi, făcând metanie, îşi cerea iertare (Viețile Sfinților 12 iulie).

(Minunile Maicii Domnului-pr. Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei curati si nevinovati

Maica Domnului salvează pe un tânăr nevinovat, din primejdie de moarte

În zilele împăratului Teodosie cel Mare, era în Constantinopol un oarecare Iulian, îmbunătăţit cu viaţa, care avea un singur fiu, cu numele Teofil. Acest Iulian în tinereţile lui a fost foarte bogat, iar la bătrâneţe sărăcind desăvârşit şi neavând nici cele mai de nevoie ale trupului, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi, eu sunt neputincios şi aşa de sărac, încât nu am cu ce să-mi trăiesc viaţa. Te rog şi eu, să-mi împlineşti o dorinţă a mea, ca eu smeritul să mă mântuiesc la bătrâneţele mele; iar tu să te învredniceşti de cereasca fericire, pentru ascultarea cea către părintele tău”.

Atunci, feciorul i-a răspuns: „Spune-mi tată orice pofteşti şi eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase”. Bătrânul i-a zis: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduinţă, pe care ducându-l în munte să-l junghie şi să-l ardă spre jertfă, acela nu a fugit, el încă şi lemnele cu bucurie le ducea, cu osârdie urmând tatălui său. Şi nu numai acesta, ci şi alţii mulţi au ascultat pe părinţii lor. Aşa să faci şi tu acum, fătul meu preaiubit: ascultă porunca mea şi nădăjduiesc la Dumnezeul cel iubitor de oameni, că nu te vei mâhni de aceasta”. Atunci a zis Teofil: „Oare, voieşti şi tu ca să mă omori?”. Răspuns-a tatăl său: „Să mă ferească Bunul Dumnezeu, fiule, de o fărădelege ca aceasta. Eu doresc numai o voie să-mi faci: Să primeşti ca să te vând ca pe un rob al meu, pentru ca să am cu ce trăi la bătrâneţile mele şi să nu umblu cerând ca un sărac şi lipsit. Milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta, şi-ţi va da bogăţie nenumărată în această lume, iar în cealaltă, va aşeza sufletul tău spre odihnă, în sânul lui Avraam. Dar o poruncă am să-ţi dau, pe care s-o păzeşti, până în ceasul morţii tale: De te va trimite stăpânul tău la vreun lucru sau la vreo slujbă oarecare, să-ţi aduci aminte ca să te duci întotdeauna mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea ei, şi numai după sfârşitul serviciului sfânt să te îndrepţi spre slujba ta. De asemenea, să te sârguieşti să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Dacă vei face aşa, te va izbăvi Domnul de o mare şi năpraznică primejdie”.

Fiul a răspuns: „Părintele meu, fă cu mine cum îţi este voia ta”. A doua zi a vândut Iulian pe fiul său Teofil, la un boier, Patriciu al palatului, cu numele Constantin, care a iubit mult pe tânăr, pentru supunerea, ascultarea şi frumoasa lui înţelepciune, pentru smerenia şi păzirea curăţie sale, pentru frumuseţea feţei lui, cum şi pentru învăţătura şi cunoştinţele pe care le avea. Îl lua la plimbare cu el, oriunde se ducea, cum şi la masă pentru ca să-l slujească cu sârguinţă.

Într-una din zile ducându-se boierul la palatul împărătesc, a uitat samandrionul, adică buchelarul în care avea poruncile; şi a trimis înapoi acasă pe Teofil, în grabă ca să-l aducă. Tânărul alergând acasă, a intrat în camera Patriciului fără nici o teamă şi a luat buchelarul. În ceasul acela s-a întâmplat că femeia Patriciului şezând în pat, păcătuia cu un rob al ei. Tofil din preamulta grăbire, nu s-a uitat spre ei şi şi-a căutat de drumul lui.

Ticăloşii aceia care păcătuiau, temându-se că el va spune domnului său, au plăsmuit asupa lui viclenie şi mărturii mincinoase. Venind patriciul, i-a zis lui femeia: „De asta ai cumpărat pe robul acesta, ca să vină la mine în pat şi să mă silească la păcat, neruşinatul? Căci dacă n-aş fi strigat şi n-ar fi venit cutare ca să mă scape, îmi pângărea cinstea, prea îndrăzneţul acesta. Ce, sunt de neam prost şi nefericit ca să mă dispreţuieşti aşa? Mă jur pe rugăciunea părinţilor mei şi pe mântuirea sufletului meu, că de nu voi vedea mâine capul îndrăzneţului şi obraznicului rob tăiat, nu mai stau nici un ceas în casa ta, ci mă despart de tine şi-mi iau zestrea mea”.

Patriciul, auzind acestea, s-a mâniat foarte mult asupa robului şi a făgăduit cu hotărâre să-i facă voia ei. A doua zi, întâlnindu-se la palat cu Eparhul, i-a zis: „Mâine de dimineaţă am să-ţi trimit pe un rob al meu, căruia ai să-i tai capul, să-l pui într-o bucată de pânză, să-l pecetluieşti şi să mi-l trimiţi”. Eparhul i-a răspuns: „Eu nu pot să fac judecată fără dovadă; dacă însă mărturisesc de el trei oameni în scris, cum că este vinovat de moarte, îl omor”.

Atunci Patriciul a spus înainte a trei martori, cum că a cumpărat un rob tânăr, care a vrut să necinstească cu sila pe soţia lui şi a scris hotărâre de moarte chiar cu mâna sa. După aceea, Eparhul a primit să-l omoare.

Când s-a făcut ziuă, a chemat pe nevinovatul acela şi i-a zis lui: „Du-te la Eparhul şi-i spune cum că-l heretisesc şi să-mi trimită răspunsul”. Robul cel bun plecând, a trecut pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în care se slujea şi aducându-şi aminte de porunca părintească, a intrat înăuntru tocmai când se citea Apostolul şi a rămăs în biserică până la sfârşit. În timpul acesta, robul cel cu adevătat vinovat, văzând că Eparhul întârzie de a trimite capul, a zis Patriciului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă porunciţi”. Patriciul a zis: „Du-te”. Atunci el alergând cu grăbire, ca şi cum s-ar fi dus să primească o comoară de mult preţ, a ajuns la casa Eparhului şi intrând înăuntru, l-a heretisit (salutat) pe el în numele Patriciului. Atunci un gealat cu sabia ascuţită ce sta ascuns, i-a tăiat îndată capul lui, pe care punându-l într-un lighean şi spălându-l, l-a împachetat. Tocmai când voia să-l pecetluiască, săvârşindu-se Sfânta Liturghie la biserica aceea, a sosit şi robul cel credincios şi fără de vicleşug, heretisând pe Eparhul, a primit pachetul cu capul pecetluit fără să ştie ce este înăuntru. Ajungând acasă la Patriciu şi văzându-l pe el, toţi s-au minunat, mai ales doamna lui, pentru că ştia că l-a trimis să-i taie capul, iar el s-a întors sănătos. Întrebându-l pe dânsul ce a adus, el a răspuns zicând: „După cum mi-aţi poruncit, stăpâne al meu, m-am dus şi, heretisând pe Eparhul, îndată mi-a dat lucrul acesta să ţi-l aduc; eu însă nu ştiu ce este înăuntru”.

Atunci ea luând pachetul şi despecetluindu-l, a aflat capul robului necredincios, pentru care îngrozindu-se foarte, a rămas fără grai multă vreme, preapăcătoasa. Apoi venind în starea cea mai dinainte, a înţeles judecata lui Dumnezeu cea dreaptă. Şi fiindu-i frică să nu pătimească şi ea asemenea, ca o pricinuitoarea a răutăţii aceleia, a plâns din toată inima şi a spus soţului ei cu îndrăzneală, fărădelegea ei, zicând: „Domnul meu! Eu ticăloasa şi nefericita sunt pricinuitoarea răului acestuia şi mă tem să nu pătimesc după faptele mele, căci nu este lucru ascuns (după cum zice glasul Domnului) care să nu se vădească. Iată, azi se împlinesc trei ani şi jumătate, de când eu păcătuiesc cu robul cel omorât, înşelându-te, fără ca tu să fi ştiut aceasta. Însă robul acesta tânăr, este curat despre mine, că nici un păcat n-a făcut şi cu nedeptate l-am învinovăţit, ticăloasa de mine. Pentru aceasta, Dumnezeu cel drept, care iubeşte dreptatea, a răsplătit fiecăruia după lucrurile lui. Te rog, iartă-mă pe mine, domnul meu, pentru îndurările lui Dumnezeu şi mă făgăduiesc ca de azi înainte să nu-ţi mai greşesc ţie”. Acestea zicând, toţi s-au înfricoşat şi s-au înspăimântat, mărind pe Domnul cel iubitor de oameni, care niciodată nu trece cu vederea pe cel ce face voia Lui.

Atunci Patriciul întrebând şi cercetând pe tânărul să-i spună viaţa şi faptele lui cele dinaite, el a mărturisit totul, arătându-i bunul neam din care se trage, sărăcia în care tatăl său a ajuns la bătrâneţe, ascultatea pe care i-a făcut-o, primind să fie vândut lui ca un rob, spre a avea cu ce-l întreţine, porunca pe care i-a dat-o să se ducă la Sfânta Liturghie şi celelalte. Patriciul auzind acestea, din acel ceas nu l-a mai ţinut pe dânsul ca rob, ci ca pe un adevărat fiu al lui, mâncând împreună cu dânsul şi petrecând împreună. Și nu numai de această cinste s-a învrednicit Teofil, ci ca și moştenitor a fost făcut de boierul acela, peste toată avuţia lui.

Pentru aceasta şi noi, iubiţilor, să ne temem de judecata lui Dumnezeu. Să ne ducem totdeauna la Biserică şi să stăm cu frică şi cu cutremur până la sfârşitul Sfintei Liturghii, ca şi cum am vedea cu ochii pe Stăpânul Hristos, Cel care ne va judeca pe noi în ziua cea înfricoşată a învierii celei de obşte. Să nu ieşim afară din biserică înainte de terminarea slujbei şi mai ales să nu îndrăznească nimeni a vorbi înăuntru, pentru că cel ce iese afară din biserică în timpul slujbei, fără de mare nevoie, se aseamănă cu Iuda, cel ce s-a sculat de la Cina cea de Taină şi, ducându-se, a vândut pe Domnul nostru Iisus Hristos (65, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei curati si nevinovati

Maica Domnului încununează din cer pe două fecioare curate, clevetite de lumea rea

O femeie creştină de bun neam, foarte îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase. Ea le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. După moartea bărbatului ei, a sărăcit aşa de mult, încât nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Astfel se amăra temându-se, ca nu cumva să-şi vândă cinstea lor, din pricina sărăciei. Având ea multă credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică. Acolo, stând înaintea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a rugat zicând cu lacrimi: „Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau din tot sufletul meu pe aceste două sărmane, ca să le chiverniseşti; pentru că nu pot eu să le păzesc fără de paguba sufletului şi a trupului, din cauza sărăciei şi neajungerii mele. Tu, cu mai-nainte şi Dumnezeiasca ta purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire, să le acoperi şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.

Acestea zicând mama cea evlavioasă, a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de sfânta icoană, spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-au întors la casa lor. Când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr, în chipul fulgerului, care ţinând o pungă plină de arginţi, i-a zis ei: „Împărăteasa cea cerească îţi trimite banii aceştia, ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luând banii, acela s-a suit la ceruri. Femeia a căzut cu faţa la pământ, mulţumind cu lacrimi Făcătoarei de bine, celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijinire. Apoi, cheltuind, le-a îmbrăcat pe dânsele şi le-a cumpărat cele de nevoie ale vieţii lor. Vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea lor, vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită, auzindu-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă scârbă şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea. Biata mamă, neputând să mai sufere ponegririle oamenilor, a zis fiicelor sale: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inima smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor şi dacă cu neîndoită credinţă vă veţi ruga, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu, Cea mult-milostivă, după cum şi mai-nainte ne-a auzit şi ajutat”. Fecioarele ascultând învăţătura macii lor, s-au dus la Dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. După ce s-au rugat destul, vărsând lacrimi cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la împărăteasa cea Puternică, cum că le va trimite ajutor din cer, precum s-a şi făcut. Împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat într-acest chip: La un mare praznic, la care era adunat tot poporul cetăţii în Mitropolie, şi dădea învăţătură un Duhovnic, era şi femeia cea mai sus amintită, cu fetele ei. Pe la mijlocul învăţăturii Duhovnicului care se ostenea cu bună chibzuială a învăţa şi lumina adunarea credincioşilor din Biserică, au văzut toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori din trandafir alb şi din alte flori bine mirositoare. El a zis către cele două copile aceste cuvinte în auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe, vi le-a trimis din ceruri, împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”. Acestea zicând, a pus pe capetele lor cununile şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi o! ascultătorilor, că au luat fecioarele şi câtă înspăimântare, cei ce stăteau împrejur? A rămas învăţătura neisprăvită, Arhiereul şi boierii au alergat să sărute cununile cele cereşti şi în scurt tot poporul se întrecea, cine să cinstească pe fecioare mai mult. Mai pe urmă le-au petrecut până la casa lor. Ele însă nu s-au mândrit în deşert pentru această cinste ce li s-a făcut; ci cu multă smerenie au mulţumit împărătesei celei vrednice de cinste. Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit avere nenumărată, zidind două mănăstiri preafrumoase în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire şi pe alta, în cealaltă mănăstire. Acolo ele petreceau cu aşa fapte bune şi viaţă minunată încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare precum şi slava cea deşartă, si au venit la ascultarea lor. Și atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie încât cineva socotea o mare fericire dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu această tagmă binecuvântată. Cele două minunate proiestoase s-au săvârşit în sfinţenie şi sfintele lor moaşte bine au mirosit, iar fericitele lor suflete, s-au dus în împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca şi noi toţi să o dobândim. Amin (14, Minunile Maicii Domnului

de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei curati si nevinovati

Maica Domnului vindecă mâinile tăiate, ale nevinovatei împărătese a Franţei

În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie, cu care făcuse o fetiţă preafrumoasă, pe care a numit-o Maria. Mai pe urmă, el a făcut a doua nuntă şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în părţile acelea, dar care, pe cât era de frumoasa la trup, pe atât de grozavă la suflet. Şi mai ales era stăpânită de atâta zavistie, încât nici întru-un chip nu vroia să audă cum că ar fi fost alta cândva, mai frumoasă decât ea. Văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, a zămislit în inima ei pe diavolul ucigător de oameni şi căuta împrejurări potrivite ca să o omoare, din zavistie, pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.

Într-o zi oarecare, împăratul s-a dus într-o ţară îndepărtată, pentru anumite trebuinţe ale împărăţiei. În acel timp, zavistnica împărăteasă şi-a pus în minte să săvârşească planul ei infernal, să ucidă pe fiica împăratului. În acel scop criminal, ea a vorbit cu un rob al ei credincios. Având mare îndrăzneală şi încredere în el, i-a zis: „Un lucru voiesc să-mi faci în ascuns, aşa fel ca nimeni să nu ştie şi eu îţi voi da multe daruri, cu care să devii cel întâi în palatele împărăteşti”.

Acel om împărătesc a făgăduit cu jurământ că va face orice îi va porunci. Atunci împărăteasa i-a zis: „Femeia dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut fiica aceasta, dar nu cu el; ci cu oarecare om cu nărav rău. Fata aceasta născută din preacurvie, face lucruri necuviincioase, pline de ruşine. Şi dacă va trăi mai mult astfel, are să se umple palatul împărătesc de ruşine. Te rog, ia-o dimineaţă şi spune-i că te duci cu ea prin grădini să o plimbi. Apoi când îţi va veni mai bine, omoar-o în locul cel mai pustiu. Acolo ascunde-o bine, să nu audă cineva de aceasta. Ca drept semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.

Servitorul acela a făgăduit că-i va împlini dorinţa ei. În acel scop criminal, s-a pregătit de cu seară, dimpreună cu o rudenie a lui şi prieten credincios. S-au pus toate la cale. Sculându-se la miezul nopţii, a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis: „Maria mea, du-te cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa au luat pe biata fecioară din palatul împărătesc şi au dus-o într-un loc îndepărtat şi pustiu. Fecioara, fiind din fire înţeleaptă, le-a înţeles vicleşugul criminal. Îndată şi-a ridicat ochii către cer şi s-a rugat cu lacrimi, zicând: „Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am, fără numai Darul Tău. Tu răsplăteşti celor ce mă vrăjmăşuiesc şi mă nedreptăţesc pe mine”. Slugile apropiindu-se de ea, o încurajau, zicând: „Nu plânge şi nu te teme că vei pătimi ceva de la noi”. Fecioara privindu-i drept în ochi le-a zis: „Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine şi m-a dat în mâinile voastre, ca să mă omorâţi! Dar nădăjduiesc spre Nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de acum înainte? Locul este pustiu! Faceţi porunca doamnei voastre. Numai vă rog, să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce voiţi să faceţi, ca să-mi dau prin rugăciune sufletul meu la Dumnezeu”.

Slugile văzând că cunoaşte ceea ce vor ei să-i facă, i-au zis: „Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze. Iată, aşa ne-a poruncit împărăteasa. Şi noi i-am făgăduit că te vom omorî”. Fecioara auzind acestea, le-a zis lor: „Dar, oare, voi nu vă temeţi de Dumnezeu, de voiţi să mă ucideţi cu nedreptate? Oare nu ştiţi că Dumnezeu, ca drept udecător ce este, nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta? El va izbândi asupra voastră şi împietritei aceleia, pentru că eu nu v-am nedreptăţit vreodată cu ceva. Aşadar, dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei, cum că m-aţi omorât. Aici nu este nimenea ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame; iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”. Acestea şi multe altele zicându-le ea cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine şi te lăsăm vie, dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze de moartea ta şi dacă nu vom împlini cuvântul ei, ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca”. Fecioara le-a răspuns: „Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâire, cum că m-au mâncat fiarele şi nu oamenii şi veţi fi nevinovaţi voi, de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Preasfintei, care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Fiindcă ziceţi, cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vadă şi să se bucure şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Ei au primit să o lase vie. Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă şi i le-a tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic şi le-au dus la împărăteasa, care le-au dat daruri şi dăruiri nenumărate. Sărmana fecioară, a rămas într-o durere şi chinuire neasemănată. Ea nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, decât numele Preasfintei, a cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-a lipsit de cerere, ci cu ocrotirea preabunului Dumnezeu, a dobândit ajutor într-acest chip. Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi, cu povăţuirea lui Dumnezeu, s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, au căutat până ce au aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat-o să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimic, numai plângea cerând ajutor. Domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca s-o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor ca s-o ducem în oraşul nostru”. Aşa făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu felurite doctorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea şi de frumuseţea ei. O întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toata inima lui şi a zis ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşti şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu aveam trebuinţă de lucruri. Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta fără numai femeia să-i placă. Acestea voiesc şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”. Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atât că este fără mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost şi ne va fi ruşine nouă”. Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, căci frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Şi dacă ar fi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voi petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.

Văzând ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii preabogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut. Şi plângea nemângâiat, având prepus către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis oameni în diferite locuri ca să cerceteze, a scris şi a poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, ca să nu-l omoare durerea. S-a dus vestea aceasta si în locul unde era fiica lui. Și vrând ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Ducându-se, a făcut cu dumnezeiască putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice la acea alergare de cai, încât toţi vorbeau de dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi, chemând pe sluga lui, l-a întrebat de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei toate cu de-amănuntul, cum că au aflat-o într-o pădure deasă una fără mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe urmă i-a spus ei cum că întru acel ceas a venit de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte bărbătească şi ca să nu aibă vreun gând rău. Atunci vicleana aceea a zămislit durere şi a născut fărădelege, a dăruit cu daruri multe pe omul acela şi l-a rugat când va scrie domnul lui ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea ceva, iar acela s-a făgăduit să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său, ca sa aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin sluga aceea.

Iar acesta, necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasă, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns, a scris acestea: „Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta, este fiica unui om făcător rele şi pentru răutăţile ei i s-au taiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Și această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului, de a dus-o ducelui care, văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea ce să facă în această împrejurare. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris. Cuvântul acesta a plăcut ducelui.

Luând sluga pe Maria şi copiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce a ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei, s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcinile şi buruienile care mânca el şi îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.

Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute, a plâns cu amar. Apoi, luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor totdeauna că, după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o în pază”. În acea noapte s-a arătat Preasfânta în somn Mariei, şi i-a zis: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa pe care o ai către Mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Maria a răspuns Preacuratei: „Îţi mulţumesc şi mă închin ţie, Doamna mea, pentru că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor, că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale, cu darul Fiului Meu şi Dumnezeu. Căci cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul Meu, nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, a văzut că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile pe care le-a făcut către Preasfânta? Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciune şi în plecarea genunchilor, zicând heretisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţa să zică, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, a auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au auzit de această minune, s-au înspăimânat.

După aceea cercetând ducele despre acea scrisoare vicleană, cine a scris-o, ca să-i omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească, m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine tatăl meu şi să moară de durere. Dar acum, fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”. Acestea auzindu-le ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit sa iau de soţie pe Doamna mea!”. Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese şi trimiţând scrisoare tatălui ei, s-au pornit a treia zi la drum. Ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul care, alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi.

Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu de-amănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii, au ars-o de tot, încât nici os n-a mai rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său ca împărat. Şi venind ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de bucurie şi veselie, pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică slăvită în numele Ei, prăznuia toate praznicile Ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesei, făcea multe milostenii săracilor, cum şi multe alte faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna, de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau trebuinţă, nici lăsa o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „Fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale împărătesei celei cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Preabunul Stăpân, trebuie să le împart la fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar, împărăteasa cea bine cunoscătoare şi recunoscătoare, s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească şi, sfârşindu-se cu pace, s-a dus la Împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin. (11, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)

Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei pacatosi care s-au pocait

Vătaful de tâlhari prin pocăinţă a câştigat mila Maicii Domnului

Chesarie scrie în cartea sa numită a Dialogurilor cum că în oraşul Trenta din Italia era un vătaf de tâlhari vestit, care stătea cu oarecare tovarăşi într-o pădure, aproape de oraş şi dezbrăca pe toţi câţi ar fi trecut pe lângă locul acela, iar pe unii desăvârşit îi ucidea.

Din iconomia lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi un duhovnic, pe care văzându-l tâlharul şi socotind că ar fi avut bani, a trimis pe slujitorul lui ca să-l aducă. Iar duhovnicul, ca un om înţelept ce era, înfăţişându-se, a vânat pe tâlharul acela cu cuvinte frumoase, aducându-i aminte de munca cea veşnică, şi atât l-a umilit, încât a primit să i se mărturisească lui. Dar după ce a auzit toată spovedania lui, doctorul cel cunoscător de suflete a văzut cum că era nevoie de multă iscusinţă pentru a-l putea întoarce la calea cea bună, pe un înrăutăţit ca acela. Nu l-a canonisit să lase hoţia desăvârşit, ştiind că nu-i va da ascultare, ci i-a zis: „Să te făgăduieşti, fiul meu, ca de acum înainte să păzeşti două zile în săptămână, miercurea şi vinerea, să nu faci rău nimănui şi să posteşti aceste zile întru amintirea şi cinstirea mântuitoarelor patimi ale Stăpânului Hristos, Care S-a răstignit pentru păcatele noastre; tot asemenea şi pentru dragostea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu să te înfrânezi în toate praznicile Ei, să nu păgubeşti pe cineva în aceste zile. Şi dacă vei face aşa, nădăjduiesc la milostivirea Ei şi mă pun chezaş că te vei mântui prin înfrânarea aceasta”.

Iar tâlharul, umilindu-se cu inima, s-a făgăduit fără de îndoire a păzi acest canon, şi i-a zis lui: „Mulţumescu-ţi, părinte al meu, că m-ai povăţuit la pocăinţă şi sunt gata pentru dragostea Stăpânului Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui să păzesc zilele în care mi-ai zis să nu mănânc nimic, nici să fac rău cuiva, nici arme să iau în mâini, măcar de-ar veni şi cel mai mare vrăjmaş al meu ca să mă omoare”. Aşadar, după ce s-a făgăduit, a păzit canonul neclintit. Și nu numai că n-a făcut nici un rău în acele zile, ci chiar dacă tovarăşii lui ar fi prins pe vreun călător, el îl scăpa pe acela nesupărat din mâinile lor.

Într-unul din praznicile Preasfintei, umblând prin pădure dezarmat, după cuvântul duhovnicului, l-au înconjurat nişte ostaşi trimişi de comandantul cetăţii, ca să-l prindă. Iar el, cu toate că ar fi putut să se împotrivească, ca un voinic ce era, să ia o sabie de la unul din ai lor şi să omoare pe mulţi din ei, sau măcar să fugă ca să nu-l lege, a stat ca un miel şi l-au dus la comandant, care a dat asupra lui hotărârea să-l omoare. În urmă însă, cugetând că ar fi păcat să moară un astfel de bărbat voinic şi frumos, i-a părut rău deel. Trimiţând să-l cheme la sine, i-a zis lui: „Îţi dăruiesc viaţa ta, dacă te juri să nu ataci niciodată pe cineva dintre locuitorii cetăţii mele, şi mai ales dacă te făgăduieşti să ne ajuţi în război cu vrăjmaşii care ar veni asupra noastră”. Iar el a răspuns: „Îţi mulţumesc pentru dragostea ta, însă eu de viaţă n-am trebuinţă, căci am săvârşit multe păcate şi doresc mai bine să mor vremelnic - cum au murit alţii de mâna mea - decât să mă muncesc fără de sfârşit. Te rog numai, dacă voieşti, dă-mi vreme de câteva zile, ca să-mi plâng fărădelegile pe care ca un ticălos le-am făcut”.

Primind îngăduire de opt zile, s-a mărturisit de toate păcatele lui, cu multă zdrobire de inimă şi cu multe lacrimi; şi toţi au slăvit pe Dumnezeu care i-a dat un dar ca acesta de mult preţ. Iar de aceasta, o! Ascultătorilor, s-a învrednicit prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiindcă a avut atâta evlavie către dânsa, încât pentru dragostea Ei s-a dat de bunăvoie la moarte. Și nu numai acest dar i-a făcut lui Prealăudata, ci încă și altul mai minunat, despre care vom vorbi mai jos ca să înţeleagă fiecare păcătos ce mare putere are Ea şi cât de folositoare este pocăinţa.

După ce a căutat îngăduire de la comandant, în acele opt zile a plâns neîncetat, apoi ducându-se de bună voie la locul osândei, s-a iertat cu tot poporul, după rânduială şi, rugându-se, cu bucurie şi-a plecat capul de i l-au tăiat, îngropându-l pe dânsul în locul destinat pentru cei osândiţi.

Iar în miezul nopţii, a văzut oarecine lumini care veniseră din cer la mormântul lui şi cinci fecioare frumoase ca fulgerul, l-au scos din mormânt şi l-au luat sus pe un pat acoperit cu o plapumă ţesută din aur, preafrumoasă. Şi patru din acele fecioare l-au ridicat, iar a cincea care se arăta ca o împărăteasă, mergea în urma lor cu o făclie prealuminoasă. Ajungând la poarta cetăţii, străjerii s-au temut, socotind că este nălucire ceea ce vedeau. Atunci fecioarele, lăsând patul pe pământ, Doamna lor a zis străjerilor: „Duceţi-vă de spuneţi Episcopului, că Maica lui Hristos a poruncit să îngroape pe omul acesta cu evlavie în loc cinstit”.

Arhiereul fiind vestit dimineaţa de străjeri, s-a dus la poarta cetăţii cu tot poporul şi văzând moaştele acoperite cu plapuma aceea de porfiră, neasemănat de frumoasă, cum ei nu mai văzuseră, s-au înspăimântat, iar mai ales dacă au văzut ei şi capul la trup lipit, au crezut toate cele spuse de străjeri. Au îngropat acel fericit trup nu ca pe al unui tâlhar osândit, ci ca pe al unui mucenic, cu toată cucernicia şi evlavia întru mărirea lui Dumnezeu celui Atotmilostiv şi a Prealăudatei şi Preanevinovatei Maicii Lui, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi fericirea cerească. Amin (51, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)