Maica Domnului da intelepciune celor ce se roaga ei
Cel simplu, cu mintea rostind rugăciunea „Bucură-te Marie”,
proslăvit după moarte
În
cetatea Romei era un om cu numele Ioan, foarte evlavios şi bogat, dar avea mintea
lui atât de greoaie, că nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o rugăciune
pe care să o zică după rânduiala creştinilor. Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire
şi, dăruind acolo toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l înveţe
fraţii carte. Pentru dragostea şi pentru bogăţia pe care o avea, l-au primit cu
dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni, însa el nu putea să înveţe
nimic.
Atunci
un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i lui toate rugăciunile, una câte
una, l-a întrebat care din toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a
zis că aceea: „Bucură-te Marie” i-a plăcut mai mult. Punând multă osteneală,
după multă vreme a învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta: „Născătoare
de Dumnezeu Fecioară, Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie, Domnul este
cu tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul
pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
Şi
s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a învăţat această închinăciune îngerească,
încât se părea că a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt cuvânt
nu zicea, decât numai acesta: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie”.
Pentru aceasta toţi fraţii i-au scos poreclă, zicându-i: „Bucură-te Marie”, de
care el însă mult se veselea şi totdeauna se ruga către pururea Fecioara,
zicând această închinăciune îngerească cu bucurie şi veselie neasemănată. Şi
aceasta a zis-o pururea pomenitul, până în ceasul în care i-a ieşit fericitul
lui suflet.
Iar
după ce i-au cântat prohodul după rânduială, l-au îngropat într-un loc deosebit,
pentru că sfinţitele lui moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a împuţinat
după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea în fiecare zi. Şi simţeau fraţii
un miros de negrăită bună mireasmă. Când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile,
au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi anume: a răsărit din
mormântul lui un crin preafrumos, şi pe fiecare frunză erau scrise aceste
cuvinte cu slove de aur: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie”. Şi buna
mireasmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o floare pământească.
Iar
egumenul a zis fraţilor: „Iubiţii mei! Din lucrul acesta minunat putem cunoaşte
ce mare sfinţenie a avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către Doamna
noastră! Cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina acestui crin, pentru ca să înţelegem
cu ce daruri se răsplăteşte acel care iubeşte din toată inima pe pururea
Fecioara Maria”. Şi săpând mormântul, au văzut cum că crinul a crecut din gura
Cuvinciosului şi s-au înspăimântat. Iar poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele
moaşte, au văzut cum pe inima lui era icoana Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat. Luând cu litanie şi cu tămâieri acel sfinţit
crin, l-au aşezat la loc de cinste, împreună cu sfintele moaşte. Şi toţi îl
cinsteau şi se cucerniceau de el, pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu. Pentru
ale cărei rugăciuni, să dea Dumnezeu să ne învrednicim şi noi de fericirea cea
cerească. Amin (29, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).
(Minunile
Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)


































