Despre Sfantul Ioan Rusul
Sfantul Ioan Rusul este un sfant la care familia noastra are multa evlavie si caruia ii multumim pentru ajutorul dat de fiecare data. Si, pentru ca la sfarsit de mai (27 mai) este sarbatorit Sfantul, am hotarat ca, pana la finele lunii sa ii dedic cateva postari. Acatistul Sfantului Ioan Rusul il gasiti aici. Alte postari despre sfant le gasiti aici si aici.
VIATA SFANTULUI IOAN RUSUL – I
Patria natala - Rusia
Sfântul
Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârsitul veacului al
optsprezecelea, pe timpul împărăției lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al
nașterii sale este 1690, și aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la
războiul pe care, îndrăznețul țar l-a ridicat împotriva turcilor în 1711.
Prizonier de razboi
Luat prizonier de către tătari în luptele
pentru dezrobirea Azofului, sfântul Ioan a fost vândut unui ofițer superior
turc care era eparh în Procopie, Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei,
întorcându-se în ținutul său, aga l-a luat cu sine si pe cuviosul. Turcia se
umpluse de nenumărate mulțimi de robi ruși care suspinau sub jugul greu al
mahomedanilor și, vai!, cei mai mulți dintre ei, pentru a li se ușura puțin
suferința, s-au lepădat de Hristos și s-au făcut musulmani.
Sfântul
Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înteleptește cunoașterea
lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: «Bătrânețile cinstite nu sunt cele de
mulți ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; întelepciunea este la om
adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților - o viată fără prihană», împodobit
deci cu întelepciunea pe care o dăruiește Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El,
fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor
ce-l numeau «ghiaur», adică - necredincios.
Bătut,
lovit, scuipat, devenit ținta dispretului ienicerilor din tabăra militară ce se
afla în Procopie, sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-și lepede credința
că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoșător păcat. Agăi turc i-a
spus: «Dacă mă lasi liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință
poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul
decât credința, creștin m-am născut si crestin voi muri».
Rânduit
să îngrijească de vite, fericitul Ioan
își întindea într-un colț al staulului trupul
obosit, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al
smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naște într-o iesle săracă, lângă
Bethleem.
Dumnezeu,
văzând credinta robului Său si mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a
stăpânului său și, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând Ia
aceasta și smerenia și blândețea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au
rânduit pentru viețuire o cămăruță apropiată de grajd, pe care la început
cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-și
chinui trupul cu traiul greu și nevoința în mirosul greu al dobitoacelor și
Ioviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea
de bună mireasmă
duhovnicească, căci acesta devenise locasul de
nevoință unde el urma poruncile Sfinților Părinți: ceasuri nesfârsite de
rugăciuni și îngenuncheri; puțin somn, ghemuit, pe podeaua goală și acoperit cu
o pânză veche, postind multe zile cu putină pâine și apă și rostind adesea
psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învățase de la
mama ca (rusă): «Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru
acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăslui. Către Tine, Doamne, Cel ce
locuiești în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la
mâinile stăpânilor lor, așa sunt ochii nostri către Domnul Dumnezeul nostru,
până ce se va milostivi spre noi...». Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o
biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa
stăpanului său și făcea priveghere, stând în picioa
re în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în
fiecare sâmbătă și se împărtășea cu Preacuratele Taine.
Căutând
asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile și
rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu
el robi și a celor de altă credință. A dat Domnul și multă bogăție stăpânului
său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa
sa și propovăduia tuturor despre virtuțile slugii sale.
După o vreme, aga a
hotărât să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la
multe zile după plecarea sa, soția acestuia a pregătit un ospăț la care a
invitat rudele și prietenii soțului pentru a prăznui și a se ruga pentru buna intoarcere
a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre
mâncărurile așezate înaintea oaspeților se afla și un fel de pilaf care îi
plăcea foarte mult agăi. Amintindu-și de sotul ei, stăpâna a zis lui Ioan: «Cât
de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul
tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar
fi gustat din acest pilaf!». Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie
plină cu pilaf, spunând că o va trimite Ia agă, în Mekka. La
auzul acestor cuvinte toti invitatii au râs;
stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf
cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuși sau să o
dea vreunei familii creștine sărace, precum
obișnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul
a luat farfuria și, mergând în staul, a îngenuncheat și s-a rugat din adâncul
inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la
Mekka, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta
cu smerenie și simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, și
Acesta i-a ascultat dorinta: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul
Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mekka.
Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însusi, invitații au
râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste
puține zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine și farfuria de aramă,
spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta.
Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: «In cutare zi (era ziua în
care stăpâna pregătise acel ospăț), întorcându-mă de la geamia cea mare, am
găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfurie plină cu pilaf.
M-am umplut de mirare, neștiind cine a adus mâncarea și cum a intrat în camera
încuiată. Neștiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă Ia
farfuria cu pilaful cald din care ieșeau aburi, am zărit, cu și mai mare
mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, așa cum avem pe toate vasele
casei noastre. Așa încât, cu toată nedumerirea și zbuciumul meu, m-am așezat și
am mâncat cu mare poftă pilaful, și, iată!, am adus farfuria cu mine si văd că
este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să
înteleg cum a ajuns la Mekka și cine a adus-o».
Auzind
acestea casnicii eparhului au fost cuprinși de teamă și uimire, iar soția i-a
povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la
Mekka și cum toți l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea
despre minunea săvârșită de sfântul s-a răspândit repede în tot ținutul și toți
îl priveau cu teamă și respect, ca pe un om drept și
plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni
să-l supere cu ceva. Stăpânul și soția sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât
mai mult și l-au rugat să se mute în cămăruța ce se afla lângă grajd, pe care
până atunci o refuzase. Fericitul Ioan și-a continuat mai departe felul ascetic
de viată, îngrijind de animale și împlinind cu sârguintă poruncile eparhului, iar
nopțile petrecându-le cu rugăciuni și cântări de psalmi. Toate acestea Ie făcea
împlinind cuvântul domnului: «Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui
Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu».
(Viata si Acatistul Sfantului Ioan Rusul-carte tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului)