PUI DE CIOARA

POVESTEA PUIULUI DE CIOARA

Una dintre grijile noastre inainte de a pleca la serviciu si imediat ce ajungem acasa este aceea de a hrani pasarelele. Vin la graunte, in special turturei si vrabiute. Desi initial a fost un adevarat “razboi” intre ele, acum au invatat sa se accepte unele pe altele, asa ca iau masa impreuna.

Zilele trecute am observat ca, dupa ce s-au saturat si au plecat turtureii si vrabiutele, s-a apropiat timid de cutia cu graunte o cioara. Asta m-a facut sa-mi amintesc o relatare spusa de bunica mea de pe vremea cand era copila. Bunica este o persoana care dintotdeauna a iubit pasarile si animalele, care nu a conceput sa nu aiba drept companie un animalut.

Povestea era cam asa: In primii ani de dupa razboi, copil fiind in varsta de 9-10 ani, mergea la scoala pe jos din cartierul ei pana in centrul de azi al orasului (mergea pe Bulevardul cu Castani). O distanta destul de mare. Intr-una din zile, in apropierea scolii, a vazut o multime de ciori. Era nedumerita de ce se agitau si croncaneau asa de mult. S-a apropiat si a vazut ca acestea se chinuiau sa ridice inapoi in cuib un pui de cioara cazut. A stat, le-a studiat si, cand si-a dat seama ca acest lucru este practic imposibil, a gonit ciorile si a luat puiul.

Ajunsa cu el acasa, l-a ingrijit cu multa dragoste luni intregi, pana cand acesta a fost in stare sa zboare si sa se descurce singur.

Ceea ce a impresionat-o tare mult pe bunica a fost faptul ca, timp de multi ani, puiul de cioara crescut de ea, venea in fiecare an, ciocanea in tocul usii si, cateva zile statea in pomul din fata casei, dupa care pleca din nou. Bunica a considerat ca acesta era modul pasarii de a-i multumi pentru grjia purtata.