Oamenii inseteaza dupa simplitate

            Lucru bun este ca oamenii inseteaza dupa simplitate si au ajuns pana acolo, incat fac din ea o moda, desi launtric nu simt acest lucru. Vin unii in Sfantul Munte purtand haine decolorate.Ma intreb:”Acestia nu lucreaza pe ogoare, dar oare de ce sunt asa?”. Unul vorbeste taraneste din fire si te bucuri de el. Altul cauta sa vorbeasca taraneste si-ti vine sa vomiti. Sunt si altii care vin cu cravate. Dintr-o extrema in alta. Unul are vreo sase-sapte cravate cu el. Intr-o dimineata, pe cand se pregatea de plecare, si-a pus cravata, costumul, etc. „Ce faci acolo?”, il intreaba unul. „Ma duc la Parintele Paisie”, spune. „Dar ce sunt acestea pe care le porti?”. „Le-am luat ca sa-l cinstesc”. Ce sa mai zici?

            Nu au deloc simplitate; de aceea exista aceasta stare. Atunci cand oamenii duhovnicesti nu traiesc simplu, ci sunt bine aranjati, nu ajuta tineretul. Si astfel tinerii, neavand un model, traiesc ca niste vagabonzi. Pentru ca atunci cand vad crestini bine imbracati, oameni stransi cu cravate, bine ingrijiti, nu afla in ei nici o deosebire fata de oamenii lumesti,, si de aceea se impotrivesc. Daca ar fi vazut simplitate la oamenii duhovnicesti, n-ar fi ajuns in starea aceasta. Insa acum si tinerii au duh lumesc, iar aceia au randuiala lumeasca. Apoi acesti crestini bine imbracati le spun tinerilor:”Asa trebuie sa poarte crestinii, asa trebuie sa fie aceasta, asa cealalta....”. Dar nu o spun din launtru, din evlavie, ci pentru ca „asa trebuie”. Atunci si tinerii spun:”Ce inseamna aceasta? Sa mearga la Biserica cu gatul strans! Haide, lasa-ma in pace!” si isi arunca hainele, umbland goi. Se arunca in cealalta extrema. Ai inteles? Iar toate acestea le fac din impotrivire. Desi au idealuri, nu au insa pilde de urmat si de aceea sunt vrednici de mila. Pentru aceasta este nevoie ca cineva sa le stimuleze marimea de suflet si sa-i miste sufleteste prin viata lui cea simpla. Se revolta atunci cand acesti oameni duhovnicesti si preotii incearca sa-i tina in frau cu mijloace lumesti. Dar cand afla modestia, simplitatea, sinceritatea, atunci li se creeazaq probleme de constiinta. Caci cel care are sinceritate si nu se socoteste pe sine, are si simplitate si smerenie. Toate acestea il odihnesc si pe cel ce le are, dar sunt simtite si de celalalt, care intelege daca te doare pentru el sau te prefaci. Un vagabond este mai bun decat un crestin prefacut. De aceea nu de un zambet de dragoste prefacuta este nevoie, ci de un comportament firesc; nu de rautate si prefacatorie, ci de dragoste si sinceritate. Mai mult ma misca sufleteste unul care este bine aranjat launtric. Adica sa aiba respect si dragoste adevarata, sa se miste simplu, nu in sabloane, pentru ca unul ca acesta ramane numai in cele din afara si se face om formalist, carnaval de lasat de sec.

            Curatia launtrica a sufletului frumos al omului adevarat infrumuseteaza si exteriorul omului, iar dulceata cea dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu indulceste chiar si infatisarea lui. Frumusetea launtrica a sufletului, pe langa faptul ca infrumuseteaza duhovniceste si il sfinteste pe om, chiar si la exterior, infrumuseteaza si sfinteste si hainele urate pe care le poarta omul lui Dumnezeu cel harismatic, tradand prin aceasta Harul dumnezeiesc. Parintele Tihon isi cosea singur fesuri din bucati de rasa cu acul de cusut saci. Le facea ca pungile si le purta, dar ele raspandeau mult har. Orice lucru vechi si nepotrivit ar fi purtat, nu arata urat, pentru ca se infrumuseta si el de la frumusetea launtrica a sufletului sau. Odata uin vizitator l-a fotografiat asa cum era, cu punga in loc de fes si cu o pijama pe care acela i-o pusese in spate, deoarece vazuse ca batranului ii era frig. Iar acum toti cei ce vad fotografia parintelui Tihon cred ca purta mantie arhiereasca, desi era o pijama veche si tarcata. Oamenii priveau cu evlavie chiar si la zdrentele lui si le luau de binecuvantare. Mai mare valoare are un astfel de om binecuvantat, care s-a schimbat launtric si s-a sfintit si pe din afara, decat toti oamenii care-si schimba mereu numai cele din afara si-si pastreaza inlauntrul lor pe omul cel vechi cu pacate arheologice.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).