Lipseste duhul de jertfa

            Astazi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii si nu iubesc osteneala. Au intrat in ei trandavia, interesul personal si multul confort. Lipseste marimea de suflet, jertfirea de sine. Considera o izbanda atunci cand reusesc ceva fara osteneala, cand se aranjeaza materialiceste, dar nu se bucura atunci cand nu pot face aceasta. In timp ce, de ar fi infruntat lucrurile duhovniceste, ar fi trebuit atunci sa se bucure, pentru ca li se da prliej de vointa.

            Acum toti, mici si mari, cauta lucrul usor. Oamenii duhovnicesti cauta sa se sfinteasca cu mai putina osteneala, mirenii sa scoata cat mai multi bani fara sa lucreze, iar tinerii sa treaca examenle fara sa invete. Sa-si ia diploma daca se poate fara sa plece de la cafenea; sa telefoneze de la cafenea ca sa afle rezultatele. Da, pana aco,o s-a ajuns. Multi tineri vin la Coliba si imi spun: “Fa rugaciune sa trec examenele!”. Nu vor sa invete, dar spun: ”Dumnezeu ma poate ajuta”. “Invata, ii spun, si fa si rugaciune!”. “De ce sa invat, imi spune, Dumnezeu nu ma poate ajuta si asa?”. Adica Dumnezeu sa-I binecuvanteze lenea? Nu se poate aceasta. Daca copilul invata, dar nu prinde, atunci il va ajuta Dumnezeu. Exista copii care nu tin minte sau nu inteleg, dar se straduiesc. Pe acestia ii va ajuta Dumnezeu sa devina foarte inteligenti.

            Bine ca exista si exceptii. Un copil din Hlakidiki a dat examene la trei facultati si a reusit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el isi dorea mai mult sa lucreze ca sa-si usureze tatal care muncea la o mina. Asadar n-a mers sa studieze, ci a inceput sa lucreze. Sufletul acesta este un medicament pentru mine pentru astfel de copii as muri. Insa cei mai multi tineri au fost influentati de duhul lumesc si s-au vatamat. Au invatat sa se intereseze numai de ei insisi. Nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi. Si cu cat ii ajuti mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

            Exista astazi niste copii parca fierti in apa. Judeca una, se plictisesc de alta, desi inima nu se oboseste, nici nu imbatraneste vreodata. Sa se faca monahi, li se pare greu. Sa se casatoreasca, se tem. Cogemite flaci vin si iarasi vin in Sfantul Munte….”Ah, si calugar sa te faci e greu, spun ei. In fiecare zi sa te scoli la miezul noptii! Nu e numai o zi sau doua!...” Si se intorc in lume. “Ce sa fac in societatea aceasta? Daca ma voi insura, cu ce fel de suflet ma voi incurca? Este greu”, spun iarasi si vin din nou in Sfantul Munte. Stau putin aici si spun iarasi :”Este greu….”

            Tinerii de astazi seamana cu masinile noi ale caror uleiuri sunt inghetate. Trebuie sa li se incalzeasca uleiurile ca sa poata porni masinile, astfel nu se poate. Vin la mine la Coliba copii plictisiti si ma intrwaba:”Ce sa fac, Parinte? Cum sa-mi petrec timpul? Ma cuprinde plictiseala”.”Sa gasesti ceva de lucru, mai copile”. “Am bani, ce sa fac cu serviciul?”, imi raspunde. “Dar Sfantul Apostol Pavel spune: Cine nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance. Trebuie sa lucrezi ca sa mananci, desi ai bani. Munca il ajuta pe om ca sa I se dezghete uleiurile masinii lui. Ea creeaza. Da bucurie si ia nelinistea si plictiseala. Asa, mai voinice, cauta sa gasesti ceva de lucru care sa-ti placa macar cat de putin. Incearca si vei vedea!”

            Si vezi, unii copii se ostenesc si se odihnesc prin osteneala. Vin unii tineri la Coliba si stau, dar se obosesc stand, si atunci manati de multa lor marime de suflet ma intreaba mereu:”Ce sa-ti facem? Ce sa-ti aducem?”. Nu le cer nimic niciodata. Seara, cu lanterna, imi fac treburile: car lemne, aprind focul in cele doua sobe iarna, fac ordine. Multi dintre vizitatori lasa multa dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care imi sunt trimisi, iar ei ii arunca pe ai lor. Le dau servetele ca sa ii impacheteze, dar ei nu ii iau. De trei ori in viata mea am cerut sa mis e faca ceva. Am spus odata unui tanar: “Vreau doua cutii de chibrituri de la Karyes”, desi aveam patru brichete, dar am facut ca sa-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gura ca sa le aduca, dar osteneala l-a odihnit, pentru ca a gustat bucuria jertfei. Unul statea si s-a obosit degeaba. Ei vor sa simta bucurie, dar omul trebuie sa se jertfeasca pentru ca sa vina bucuria. Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevarata iese din marimea de suflet. Pentru cel care isi va cultiva astfel marimea de suflet, este mereu sarbatoare. Chinul omului este egoismul., iubirea de sine. Aici se impiedica omul.

            Au venit odata in Sfantul Munte doi ofiteri tineri si mi-au spus:”Vrem sa ne facem monahi”.”De ce vreti sa va faceti moanhi? Ii intreb. De cand va preocupa aceasta?”. “Vizitand acum Sfantul Munte, ne-am gandit sa ramanem, ca nu cumva sa inceapa vreun razboi”, mi-au raspuns. “Bre, nu va e rusine? Le spun. “Nu cumva sa inceapa vreun razboi!”. Si cum veti pleca din armata?”. “Vom gasi un motiv”, mi-au spus. Ce vor afla? Sau o vor face pe nebunii, sau…. Ceva tot vor afla. “Daca porniti sa deveniti monahi cu gandul acesta, sunteti ratati de la inceput”, le spun. Altii, desi sunt gata de mult timp sa se insoare, sa-si intemeieze familie, vin si imi spun:”Ce sa ma insor? Cine mai face familie si copii in aceste vremuri grele?’. “Bine, dar atunci cand au fost prigoane, viata s-a oprit? Nu mai lucrau, nu se mai casatoreau? Nu cumva tie iti vine greu?”. “Vreu sa ma fac calugar”, spune. “Nu stii ce vrei. Ce fel de calugar o sa mai fii si tu?”. Ati inteles? Daca una hotaraste sa se faca calugarita, deoarece gandeste:”De ce sa raman in lume? Sa-mi intemeiz familie, sa am copii, ameteli, dureri de cap? Voi merge la manastire,voi face ascultare, nu voi avea raspundere si daca imi vor spune vreun cuvant, voi pleca capul. De ce sa-mi fac casa? Acolo voi avea chilia mea, mancare, etc.”, una ca aceasta sa stie ca de la inceput a esuat.vi se pare aceasta ciudat? Exista si astfel de oameni. Sa stiti ca unul pricopsit va face oriunde pricopseala. Un familist destoinic, chiar si in viata calugareasca de ar fi fost, ar fi sporit duhovniceste. La fel si un monah sporit, ar fi facut pricopseala daca ar fi fost in viata de familie.

            Cineva a intrat ca frate incepator la o manastire si nu voia sa se faca calugar. “De ce, fiule, stai asa?”, il intreb. “Pentru ca fesul calugaresc imi aduce aminte de casca”, imi spune,. Auzi vorba? Nu voia sa devina calugar ca sa nu poarte fesul calugaresc. Ii aducea aminte de casca. Dar cand a purtat el casca? Daca a purtat-o de cateva ori, numai in vreo aplicatie. Ce ar fi facut unul ca acesta in razboi? Ii aduce aminte de casca. Auzi? Dar ce cauta acesta aici in viata calugareasca? Atunci cand incepe cineva astfel, ce fel de calugar va deveni? Poti sa-mi spui? In cele din urma nenorocitul s-a facut monah undeva, insa nu purta fes gros.

            Odata au venit doi tineri la Coliba cu niste plete pana jos. Am luat foarfecele sa-I tund, dar s-au impotrivit. Ma grabeam si eu si de aceea numai i-am servit. Aveam si un motan acolo. “Sa-l iau?”, ma intreaba unul. “Ia-l!”, ii spun. De la Coliba au mers la Manastirea Iviru, aflata la o ora distanta, unul cu motanul in brate – si mai si ploua. Acolo a cerut sa ramana cu motanul la arhondaric. “Nu se paote”, i-au spus. Atunci el a ramas afara in ploaie toata noaptea. Daca i-ai fi spus sa faca de garda o ora, ti-ar fi spus:”Nu, nu pot”, dar sa stea o noapte afara cu motanul, poate.

            Un altul a mers in armata si a fugit. A venit dupa aceea la Coliba si mi-a spus:”Vreau sa ma fac monah”. “Sa mergi sa-ti faci serviciul militar!”, ii spun. “Dar in armata nu e ca acasa”, imi spune. “Bine ca mi-ai spus aceasta, voinicule!” N-am stiut-o, am s-o spun si la altii!”. Intre timp ai lui il cautau de zor. Dupa cateva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineata. Era Duminica Tomei. “Vreau sa-ti vorbesc”, imi spune. “Ce vrei? Il intreb. Ai fost la biserica?”.”Nu”, imi zice. “Astazi, la Duminica Tomei, manastirile fac priveghere si tu nu ai fost? Si mai vrei sa te faci si monah? Unde ai fost?”.”Am stat la hotel. Acolo a fost liniste. La manastiri este zgomot”. “Si acum ce vei face?”. “Ma gandesc sa merg la Sinai, pentru ca vreau o viata aspra”.”Ai putina rabdare!”, ii spun. Merg inauntru, iau un cozonac ce mi-l adusesera si i-l dau. ”Ia acest cozonac moale, ii spun, ca sa duci viata aspra si du-te!”. Acestia sunt tinerii de astazi. Nu stiu ce vor. Nu pot suporta putina stramtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

            Imi aduc aminte ca in armata de cate ori aprarea vreo nevoie, auzeai: “Domnule capitan, sa merg eu in locul aceluia. Acela este casatorit, are copii… sa nu-I ramana copiii pe drum.” Il rugau pe capitan sa mearga ei in locul aceluia, in prima linie! Preferau sa moara ei, iar nu acela si astfel sa-I ramana copiii pe drum. Cine sa mai faca astazi o astfel de jertfa? Lucru rar! Odata am ramas fara apa intr-un loc. Capitanul a vazut pe harta ca in cutare punct exista apa. Acolo insa erau razvratitii. Atunci el ne spuse: “Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge sa umple cateva bidoane? Dar sa nu aprinda nici o lumina?”. Atunci sare unul si spune:”Voi merge eu, domnule capitan”. Altul spune:”eu”; altul:’eu”. Adica toti cereau sa mearga! Insa noaptea, fara lumina, frica este mare. “Nu puteti merge toti”, le spuse capitanul. Vreau sa spun ca nimeni nu s-a gandit la sine. Nimeni n-a spus: “Domnule capitan, ma doar epiciorul”, sau “ma doare capul”, sau “Sunt obosit”. Toti voiam sa mergem, desi ne primejduiam viata.

            Astazi exista un duh caldicel; deloc barbatie, deloc jertfa. Toate le-au prefacut cu logica stricata de astazi. Si uita-te, in timp ce mai demult mergeau voluntari in armata, acum isi iau certificate de nebuni ca sa nu faca armata. Se gandesc cum sa faca, ca sa nu mearga militari. Unde era aceasta mai inainte? Aveam un locotenent in varsta de douazeci si trei de ani, foarte curajos. Odata, tatal lui, care era ofiter in rezerva, i-a telefonat si i-a spus ca se gandeste sa-l ajute ca sa plece din prima linie, in spatele frontului. Atunci locotenentul a inceput sa strige:”Rusine, tata, sa spui tu astfel de lucruri! Numai trantorii stau!”. Avea sinceritate, cinste, multa barbatie, care ii uimea pe toti. Intotdeauna era primul. Mantaua ii era garuita de gloante, dar n-a murit. Cand s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aiba de amintire.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).