Cu grija cea multa se uita de Dumnezeu

-Parinte, grija indeparteaza intotdeauna de Dumnezeu?

-Asculta de la mine urmatorul lucru: Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai da seama daca tatal lui este alaturi si-l managaie. Dar daca-si va intrerupe putin joaca, atunci isi da seama. Tot astfel si atunci cand avem vreo grija, nu putem simti dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu da, dar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti puterile tale pretioase in griji de prisos si in lucruri desarte, care intr-o buna zi se vor face toate praf. Asa te obisnuiesti si trupeste, si mintea ti-o imprastii fara rost, iar dupa aceea Ii dai lui Dumnezeu oboseala si cascaturile in vremea rugaciunii, la fel cu jertfape care a facut-o Cain. In mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel ca starea lui Cain, cu neliniste si oftaturipe care ti le va pricinui aghiuta, ce va fi alaturi de tine.

            Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi, etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor.

            De multe ori, o satisfactie lumeasca inseala, din pacate, chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui este bune. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui la cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvora din roadele duhovnicesti pe care le va da, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare.

            Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: „Faraon dadea munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu”. In vremea noatra, diavolul i-a absorbit pe oameni in materie, in raspandire. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu si astfel sa nu poata – sau mai bine zis sa nu veea – sa puna in valoare libertatea ce li se da ca sa-si sfinteasca sufletul. Insa din fericire, de aici iese si ceva bun, fara ca diavolul sa vrea: oamenii nu au prilejul sa pacatuiasca atat cat ar voi.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul).