Sa respectam linistea celorlalti

            Cand nu suntem noi pricina zgomotului care exista, nu te necaji., Dumnezeu vede. Dar cand noi suntem pricina, atunci este rau. De aceea trebuie sa luam intotdeauna aminte ca sa nu-i deranjam pe ceilalti. Daca cineva nu vrea sa se roage, cel putin sa nu bage paraziti altora. Daca ati intelege marea paguba pe care o pricinuiti celui ce se roaga, ati fi cu multa luare-aminte. Caci daca cineva nu simte aceasta ca pe o necesitate personala si ca un ajutor pentru ceilalti, astfel incat s-o faca cu toata inima sa, din dragoste si nu din nevoie, ci o respecta ca pe o regula de disciplina, aceasta nu va avea  rezultate bune. Cand o face silit, din disciplina, si anume: „Acum trebuie sa umblu asa, ca sa nu deranjez. Acum nu trebuie sa umblu liber...”, aceasta este un chin pentru el. Scopul este s-o faca din toata inima sa, cu bucurie, pentru ca celalalt se roaga, comunica cu Dumnezeu. Cat de mult difera una de alta! Ceea ce face omul cu inima ii pricinuieste bucurie si il ajuta. Atunci cand cineva este constrans sa respecte pe altul ce se roaga, simte dupa aceea o frica. Iar cand cineva respecta pe celalalt, pe sine insusi se respecta. Atunci nu se socoteste pe sine, pentru ca nu are iubire de sine, ci marime de suflet. Sa se puna unul in situatia celuilalt. Sa gandeasca: „Daca eram eu in locul celuilalt, cum as fi vrut sa se comporte cu mine/ Daca as fi fost obosit sau m-as fi rugat, mi-ar fi placut oare sa fie trantite astfel usile?”. Cand te pui in situatia celuilalt, atunci lucrurile se schimba.

            Ce frumos era la inceput in vietile de obste! Liniste! Aveau si ceasul care batea la fiecare sfert de ora, ca fiecare sa-si aduca aminte sa rosteasca Rugaciunea. Chiar daca cineva uita sa se roage, cand auzea ceasul care batea, incepea din nou Rugaciunea. Ceasul mult ajuta. Parintii rosteau Rugaciunea si era multa pace si liniste in manastire. In obstea in care am vietuit atunci cand eram in Sfantul Munte erau 60 de parinti si era ca si cum ar fi fost un singur isihast. Toti aveau Rugaciunea. In biserica putini cantau, cei mai multi se rugau cu mintea. La ascultari, la fel. Liniste peste tot. Nu vorbeau tare, nici nu strigau, ci isi faceau ascultarile in liniste. Toti se miscau fara zgomot, ca oile. Mereu exista in manastire o miscare nezgomotoasa. Nu era ca acum, cand in vietile de obste au ora de incepere a lucrurului, ora de linistire si....ora de stingere, ci atunci fiecare se misca potrivit cu ascultarea sa.

            Trebuie sa iubim pustia cea binecuvantata si sa o respectam, daca vrem sa ne ajute si ea cu sfanta ei pustietate si cu linistea ei cea dulce sa ne domesticim, sa se pustiasca patimile noastre si sa ne apropiem de Dumnezeu. Este nevoie de atentie, ca nu cumva sa adapteze cineva pustia la sinea lui patimasa. Aceasta este o mare neevlavie. Este ca si cum ai merge sa te inchini la Sfanta Golgota cu alaute.

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – parintele Paisie Aghioritul)