PUTINE CUVINETE, MULTA IUBIRE

Dreptatea divina si dreptatea umana

            Unii dintre cei care propovaduiesc Evanghelia sunt panditi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu in functie de propria dreptate. Ma tem ca inclusiv noi, cei de astazi, poate chiar mai mult decat semenii nostri din alte epoci, repetam scenariul de acum doua mii de ani reasezand ierarhiile valorilor potrivit dreptatii omenesti: cinstim pe cei drepti si blamam pe cei pacatosi, ne sprijinim pe cei bogati si ne indulcim cu prezenta lor, le dam sanse de mantuire, iar pe cei saraci ii compatimim si uneori ii dispretuim, umplandu-i cu vorbe grele de fiecare data cand ii vedem si facandu-I sa nu mai vina a doua oara la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun cu mai marii vremurilor si tinem la distanta pe vamesi si pe desfranati, cautam compania carturarilor si evitam asocierea cu oamenii simpli, needucati, dam intaietate oamenilor de succes si izolam pe cei ce nu ne aduc beneficii si asa mai departe.

            Hristos nu a facut asa, ci dimpotriva. A aratat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierduta, pilda cu drahma cea pierduta si pilda cu fiul risipitor) pe care le gasim la Evanghelistul Luca, cap. 15, ca pacatosii sunt mai aproape de Dumnezeu decat dreptii. Ei simt mereu gustul dulce al iertarii. Morala care imparte oamenii in buni si rai, in drepti si pacatosi, nu este morala Dumnezeiestilor Scripturi si nici a Bisericii, ci este produsul rastalmacirii omenesti neputincioase la cuvantul miezos al Scripturii. Cei care au produs aceasta morala nu au fost pacatosii, ci dreptii. Ei au produs aceasta morala pentru a pune in evidenta starea lor de drepti, prin contrast cu starea pacatosilor.

            Nimeni nu poate fi drept in fata lui Dumnezeu, dar multi se cred drepti, indreptatindu-se in fata propriei constiinte sau a constiintei sociale. Acesti drepti care nu uita sa-si spuna zilnic in mintea si inima lor cat sunt de neprihaniti, nu se vor bucura de intoarcerea celor pacatosi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adreseaza celor pacatosi, nu celor drepti. Tot in Pateric intalnim ideea ca sfantul care stie ca este sfant, nu e sfant, e un ratacit, un inselat. La fel si dreptul care stie ca este drept sau se crede ca e drept, nu-I drept in fata lui Dumnezeu.

            Omenirea asteapta de la Dumnezeu sa faca dreptate, iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu mila si cu dragoste. Unde este mila si dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplacute, cand vom intalni in Rai chipuri ce poate nu le-am pretuit indeajuns pe pamant in aceasta viata scurta. Si cu dreptatea noastra cu care sugrumam inimi vom vedea ca altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Solutia cu care vine Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos si Biserica de doua mii de ani si pana la sfarsitul veacurilor este mila, bunatatea, facerea de bine si nu dreptatea. Omul insa, din egoism vrea sa fie indreptatit mereu, chiar si in relatia  sa cu Dumnezeu.

            Marea sansa pe care Dumnezeu o acorda secunda de secunda, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care pacatuiesc, care ratacesc, care uita de Dumnezeu o viata intreaga, este ca si in ultimele clipe ale vietii lor pot recupera pentru vesnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al crestinatatii, ca niciodata nu este prea tarziu si ca in orice moment te-ai intoarce, vei fi socotit ca si cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipa, vei lua plata ca cei ce au stat o viata alaturi de El. Unde este dreptatea aici? Nu este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativa si egoista in raport cu dreptatea lui Dumnezeu. In fata lui Dumnezeu, dreptatea omeneasca este rastignita.

            Teologii afirma pe scrierile Sfintilor Parinti ca temeiul, criteriul judecatii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea fata de semeni, in care se afla chipul lui Hristos. Nu doar marturisirea credintei ne va mantui, ci vietuirea conform dreptei credinte. La ce iti va folosi credinta cu care te-ai batut in piept o viata, daca inima ti-a fost goala? La ce ti-ai obosit trupul cu postul in zadar, daca nu ai avut mila si dragoste fata de cei din jur? Ti-ai impietrit mai tare inima in rugaciune daca nu ai iertat sincer, ci doar din varful buzelor pe cel ce ti-a gresit. Mila si dragostea vor fi criteriul judecatii finale si nu jertfa arsa pe altarul egoismului. “Mila voiesc, iar nu jertfa”, spune Domnul. Legea cea Noua a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu exista pacat care sa nu poata fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire asemenea fiului risipitor, sa constientizeze ca s-a departat de Dumnezeu si sa se intoarca, sa vina Acasa. Introcandu-se, va fi primit fara nici un repros. Oamenii reproseaza, Dumnezeu niciodata. In Pateric, in cartea batranilor nevoitori spre sfintenie, se spune ca “De va voi omul, de dimineata pana seara poate ajunge la masura desavarsirii”.

            Ce minune e ca Dumnezeu nu ne osandeste plecarea, ci ne binecuvanteaza mereu intoarcerea! Daca nu ar fi Dumnezeu cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe altii si nimeni nu ar mai ajunge in Rai.

(Putine cuvinte, multa iubire – ieromonah Hrisostom Filipescu)