Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului

 

            Sufletul ce se minuneaza de frumusetile lumii materiale arata ca inaluntrul sau traieste lumea cea desarta; de aceea este atras de faptura si nu de Facator, de pamant si nu de Dumnezeu. Nu are importanta daca pamantul acesta este curat sau are noroiul pacatului. Atunci cand inima este atrasa de frumusetile lumesti, care nu sunt pacatoase, dar care nu inceteaza sa fie desarte, simt bucuria lumeasca a acelui moment, care nu are mangaierea dumnezeiasca, intrariparea launtrica cu veselie duhovniceasca. Insa cand omul iubeste frumusetea duhovniceasca, atunci sufletul i se umple si i se infrumuseteaza.

            Daca omul si-ar cunoaste uratenia sa launtrica, n-ar urmari frumuseti exterioare. Inlauntrul sau, sufletul are atatea pete, atatea mazgaleli, iar noi sa ne ingrijim, de pilda, de hainele noastre? Ne spalam hainele, le calcam si suntem curati, dar inlauntru suntem.......nu ma intreba! De aceea, daca cineva ar sesiza ce necuratie duhovniceasca are inlanutrul sau, n-ar mai sta sa scoata cu atata migala cea mai mica pata de pe hainele sale, pentru ca acestea sunt de mii de ori mai curate decat sufletul lui. Dar daca omul nu are in vedere zgura duhovniceasca pe care o are inlauntrul sau, atunci cauta sa scoata cu migala chiar si cea mai mica pata. Insa ceea ce trebuie facut este sa-si intoarca toata grija spre curatia duhovniceasca, spre frumusetea launtrica, iar nu spre cea exterioara. Intaietatea sa se dea frumusetii sufletului, frumusetii duhovnicesti, iar nu frumusetii desarte, pentru ca Domnul ne-a spus: „ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?”

 (Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Parintele Paisie Aghioritul)