Diavolul stapaneste desertaciunea

 

            -Parinte, de ce diavolului i se spune „stapanitorul lumii”? Chiar este cu adevarat?

            -Asta mai lipsea, sa stapaneasca diavolul lumea. Cand Hristos a spus despre diavol „stapanitorul acestei lumi”, n-a inteles ca este stapan peste lume, ci ca stapaneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapaneasca lumea! Insa cei ce isi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapanirea „stapanitorului acestui veac.” Adica diavolul stapaneste peste desertaciune, peste „lume”. Ce inseamna „lume”? nu inseamna oare podoaba, impodobirea desarta? Asadar, cine e stapanit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea intunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, in esenta el este avorton duhovnicesc.

            Gandul imi spune ca cel mai mare dusman al sufletului nostru, mai mare chiar si decat diavolul, este duhul lumesc, pentru ca ne atrage in chip dulce si in cele din urma ne amaraste vesnic. In timp ce, de l-am vedea pe diavolul insusi, ne-ar cuprinde frica si am fi nevoiti sa scapam la Dumnezeu, dobandind astfel Raiul. In epoca noastra, multa „lume” – duh lumesc – a intrat in lume, iar aceasta „lume” o va distruge. Oamenii si-au bagat inlauntrul lor „lumea” si au alungat de acolo pe Hristos.

            -Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el?

            -Pentru ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si, in cele din urma, a intrat tot, iar cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca, ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati. Daca vrei, de pilda, sa oparesti o broasca, trebuie sa arunci peste ea apa fiarta cate putin. Daca o arunci toata deodata, ea sare si fuge; scapa. In timp ce, daca versi pe ea putina apa fiarta, la inceput o va arunca putin pe spate, apoi o va primi. Daca-i mai arunci inca putina, iarasi o va arunca putin si incet-incet se va opari, fara sa priceapa. „Bre, broasca, dupa ce ti-a aruncat putina apa fiarta, scoala-te si fugi!” Nu fuge. Se umfla – se umfla si apoi se opareste. Asa face si diavolul;ne opareste putin cate putin si, in cele din urma, ne trezim opariti fara sa pricepem.

 

(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Parintele Paisie Aghioritul)