Despre Maica Domnului

 O fecioară, rugându-se Maicii Domnului, a văzut pe Hristos în rai slujind Sfânta Liturghie

Într-un oraş din Franţa - scrie Cezar în Dialogul său, precum şi alţi dascăli - era o fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită cu viaţa, dar mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Căci nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu se plângea de boala ei, ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o ferească dincolo veşnic. Numai că pentru atât se amăra şi se mâhnea, că nu putea să se ducă sărbătoarea la biserica Domnului, ca să asculte Sfânta Slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai ales spre praznicile (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte. Însă, dacă cu trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi Dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea scrisă mai jos se va vedea. Pentru că unii rugându-se în biserică cu limba, păcătuiesc cu mintea şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar acea pururea pomenită fecioară, neputând ca să fie cu trupul în biserică, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi, auzind laudele îngerilor, se veselea.

Într-o zi, fiind praznicul „Întâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu Sfintele icoane prin târg tot poporul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava şi mărirea Preasfintei. Atunci acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de mulţumirea aceasta duhovnicească. Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor, Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi câte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu celelalte fecioare. Atunci a văzut pe Mântuitorul şi Împăratul nostru Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în veşminte prealuminate, strălucind mai mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească preastrălucită şi de mult preţ. Iar de-a dreapta Lui stătea Împărăteasa, Maica Lui cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe împărăteşti, că se lumina toată oastea aceea fericită, care într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite praznicului, cu un preadulce vers, neasemănat şi negrăit de frumos.

Ajungând la o mare şi preafrumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare preadulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o spună vreo limbă omenească. Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte. Iar din afară cântau îngerii, Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”.

Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini. Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se întoarcă iar pe pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite.

După ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi, se grăbea ca să se ducă, însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis: „Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar ea a zis: „Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”. Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea, ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea, încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată. Şi în cearta aceea, luând sfârşit vedenia cea întru tot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate felurile de boli se vindecau. Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească, încât se arăta înger şi nu om. Trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup, nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor. Amin (48, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)