Minunile Maicii Domnului

 Minunile Maicii Domnului cu cei curati si nevinovati

Maica Domnului vindecă mâinile tăiate, ale nevinovatei împărătese a Franţei

În Franţa era un împărat văduv de întâia soţie, cu care făcuse o fetiţă preafrumoasă, pe care a numit-o Maria. Mai pe urmă, el a făcut a doua nuntă şi a luat o femeie mai frumoasă, cum nu se afla în părţile acelea, dar care, pe cât era de frumoasa la trup, pe atât de grozavă la suflet. Şi mai ales era stăpânită de atâta zavistie, încât nici întru-un chip nu vroia să audă cum că ar fi fost alta cândva, mai frumoasă decât ea. Văzând pe fiica cea întâi născută, cum că avea frumuseţe minunată, a zămislit în inima ei pe diavolul ucigător de oameni şi căuta împrejurări potrivite ca să o omoare, din zavistie, pe fecioara cea nevinovată, pentru ca să nu se facă mai frumoasă decât ea.

Într-o zi oarecare, împăratul s-a dus într-o ţară îndepărtată, pentru anumite trebuinţe ale împărăţiei. În acel timp, zavistnica împărăteasă şi-a pus în minte să săvârşească planul ei infernal, să ucidă pe fiica împăratului. În acel scop criminal, ea a vorbit cu un rob al ei credincios. Având mare îndrăzneală şi încredere în el, i-a zis: „Un lucru voiesc să-mi faci în ascuns, aşa fel ca nimeni să nu ştie şi eu îţi voi da multe daruri, cu care să devii cel întâi în palatele împărăteşti”.

Acel om împărătesc a făgăduit cu jurământ că va face orice îi va porunci. Atunci împărăteasa i-a zis: „Femeia dintâi pe care a avut-o împăratul, a făcut fiica aceasta, dar nu cu el; ci cu oarecare om cu nărav rău. Fata aceasta născută din preacurvie, face lucruri necuviincioase, pline de ruşine. Şi dacă va trăi mai mult astfel, are să se umple palatul împărătesc de ruşine. Te rog, ia-o dimineaţă şi spune-i că te duci cu ea prin grădini să o plimbi. Apoi când îţi va veni mai bine, omoar-o în locul cel mai pustiu. Acolo ascunde-o bine, să nu audă cineva de aceasta. Ca drept semn al nemincinoasei mărturii, să-i tai mâinile ei şi să mi le aduci”.

Servitorul acela a făgăduit că-i va împlini dorinţa ei. În acel scop criminal, s-a pregătit de cu seară, dimpreună cu o rudenie a lui şi prieten credincios. S-au pus toate la cale. Sculându-se la miezul nopţii, a deşteptat împărăteasa pe fecioară şi i-a zis: „Maria mea, du-te cu oamenii aceştia în cutare loc, în care vin şi eu curând, ca să ne plimbăm”. Aşa au luat pe biata fecioară din palatul împărătesc şi au dus-o într-un loc îndepărtat şi pustiu. Fecioara, fiind din fire înţeleaptă, le-a înţeles vicleşugul criminal. Îndată şi-a ridicat ochii către cer şi s-a rugat cu lacrimi, zicând: „Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, altă nădejde şi ajutor nu am, fără numai Darul Tău. Tu răsplăteşti celor ce mă vrăjmăşuiesc şi mă nedreptăţesc pe mine”. Slugile apropiindu-se de ea, o încurajau, zicând: „Nu plânge şi nu te teme că vei pătimi ceva de la noi”. Fecioara privindu-i drept în ochi le-a zis: „Pentru ce minţiţi? Maica mea cea vitregă m-a înşelat pe mine şi m-a dat în mâinile voastre, ca să mă omorâţi! Dar nădăjduiesc spre Nădejdea celor deznădăjduiţi, că are să vă răsplătească fărădelegea voastră. Ce voiţi de acum înainte? Locul este pustiu! Faceţi porunca doamnei voastre. Numai vă rog, să nu mă ucideţi fără de veste, ci mărturisiţi ceea ce voiţi să faceţi, ca să-mi dau prin rugăciune sufletul meu la Dumnezeu”.

Slugile văzând că cunoaşte ceea ce vor ei să-i facă, i-au zis: „Bine că ai cunoscut ceea ce are să urmeze. Iată, aşa ne-a poruncit împărăteasa. Şi noi i-am făgăduit că te vom omorî”. Fecioara auzind acestea, le-a zis lor: „Dar, oare, voi nu vă temeţi de Dumnezeu, de voiţi să mă ucideţi cu nedreptate? Oare nu ştiţi că Dumnezeu, ca drept udecător ce este, nu lasă ascunsă şi nepedepsită o faptă ca aceasta? El va izbândi asupra voastră şi împietritei aceleia, pentru că eu nu v-am nedreptăţit vreodată cu ceva. Aşadar, dacă voiţi să vă lăsaţi de o fărădelege ca aceasta, lăsaţi-mă pe mine în locul acesta pustiu, şi spuneţi ei, cum că m-aţi omorât. Aici nu este nimenea ca să mă caute cu cele trebuincioase şi voi muri de foame; iar voi nu vă veţi pângări mâinile voastre într-acest fel de spurcată ucidere”. Acestea şi multe altele zicându-le ea cu lacrimi, le-a părut rău pentru dânsa şi i-au zis: „Nouă ne pare rău pentru tine şi te lăsăm vie, dar aceea ne-a zis să-i ducem mâinile tale ca să se încredinţeze de moartea ta şi dacă nu vom împlini cuvântul ei, ne va face rău. Şi chiar dacă te vom lăsa vie, fiarele te vor mânca”. Fecioara le-a răspuns: „Amară-mi este şi o moarte şi alta; cu toate acestea voi avea puţină mângâire, cum că m-au mâncat fiarele şi nu oamenii şi veţi fi nevinovaţi voi, de fărădelegea aceasta. Faceţi aşa pentru numele Preasfintei, care a născut pe adevăratul Dumnezeu şi Judecătorul tuturor, ca să nu mă ucideţi. Fiindcă ziceţi, cum că v-aţi făgăduit ei ca să-i duceţi mâinile mele, tăiaţi-le, ca să le vadă şi să se bucure şi pe mine lăsaţi-mă aici să mor de durere”. Ei au primit să o lase vie. Atunci sărmana, pentru ca să scape de moarte, a pus mâinile ei pe o cracă şi i le-a tăiat din încheieturi cu un chip îndemânatic şi le-au dus la împărăteasa, care le-au dat daruri şi dăruiri nenumărate. Sărmana fecioară, a rămas într-o durere şi chinuire neasemănată. Ea nu avea altă mângâiere la durerile cele prea usturătoare, decât numele Preasfintei, a cărei ajutor îl chema cu lacrimi şi cu credinţă. Pentru aceasta nu s-a lipsit de cerere, ci cu ocrotirea preabunului Dumnezeu, a dobândit ajutor într-acest chip. Un tânăr de bun neam, fiul unui domn bogat, vâna într-acele părţi şi, cu povăţuirea lui Dumnezeu, s-a dus aproape de pădurea aceea, unde auzind plânsul cel nemângâiat, au căutat până ce au aflat-o. Şi minunându-se de primejdie şi de frumuseţea ei, a întrebat-o să-i spună pricina, iar ea n-a răspuns nimic, numai plângea cerând ajutor. Domnul acela a zis slugilor: „Vreme nu este ca s-o întrebăm, ci fiindcă Dumnezeu ne-a povăţuit aici pentru ea, luaţi-o binişor ca s-o ducem în oraşul nostru”. Aşa făcând, au ajutat-o cu sârguinţă, cu buruieni şi cu felurite doctorii, de i-au încetat desăvârşit durerile. Şi se minunau toţi ai palatului de înţelepciunea pe care o avea şi de frumuseţea ei. O întrebau pe ea de multe ori, a cui fiică este şi pentru ce i-au tăiat mâinile ei, şi n-a vrut să spună. Dar pentru bunele ei obiceiuri şi pentru faţa ei cea de bun neam şi frumoasă, a iubit-o tânărul din toata inima lui şi a zis ducelui într-o zi: „Părintele meu, cunosc cum că mă iubeşti şi te rog să-mi faci darul acesta: Noi suntem bogaţi şi nu aveam trebuinţă de lucruri. Când voieşte cel bogat să se însoare, trebuie să nu caute alta fără numai femeia să-i placă. Acestea voiesc şi eu să-mi facă stăpânirea ta, ca să iau pe fecioara pe care am aflat-o în pustie şi n-am trebuinţă pentru slujirea mâinilor ei”. Tatăl a răspuns: „Noi putem să luăm o fiică a unui domn asemenea nouă, şi tu voieşti să o iei pe aceasta? Nu este atât că este fără mâini, pe cât că nu o ştim dacă nu este copil al vreunui ţăran prost şi ne va fi ruşine nouă”. Iar acela a zis: „Părintele meu, aceasta nu poate să fie, căci frumuseţea, cunoştinţa, învăţătura şi rânduielile ei o mărturisesc din sânge împărătesc. Şi dacă ar fi copil al unui om mic, eu o voiesc, şi dacă nu o voi lua pe dânsa, întru adevăr îţi spun, alta nu iau şi voi petrece viaţa mea cu tristeţe neasemănată”.

Văzând ducele dorul tânărului, s-a înduplecat, şi au făcut nuntă cu bucurii preabogate. Iar împăratul, tatăl ei, era în durere nemângâiată, neştiind unde să fie fiica lui, pentru că împărăteasa i-a spus cum că a fugit pe ascuns într-o noapte, şi nu ştie ce s-a făcut. Şi plângea nemângâiat, având prepus către împărăteasa, dar nu i-a arătat bănuiala lui până ce va cunoaşte adevărul. A trimis oameni în diferite locuri ca să cerceteze, a scris şi a poruncit să se adune domnii şi boierii împărăţiei lui, să facă alergare de cai, pentru ca să ia puţină bucurie, ca să nu-l omoare durerea. S-a dus vestea aceasta si în locul unde era fiica lui. Și vrând ducele să încalece, nu l-a lăsat fiul lui, ci i-a zis: „Părintele meu, nu este cu cuviinţă să te osteneşti atâta călătorie, fiind bătrân; odihneşte-te, şi eu mă voi duce în locul tău, iubeşte pe soţia mea ca şi pe mine, şi dacă va naşte mai înainte de a mă întoarce eu, poartă grijă de ea”. Ducându-se, a făcut cu dumnezeiască putere atâtea fapte vitejeşti şi lupte eroice la acea alergare de cai, încât toţi vorbeau de dânsul, lăudându-l şi fericindu-l. Iar împărăteasa cea vicleană l-a poftit şi, chemând pe sluga lui, l-a întrebat de unde este domnul lui, dacă are femeie şi altele asemenea. Iar sluga i-a spus ei toate cu de-amănuntul, cum că au aflat-o într-o pădure deasă una fără mâini, că au luat-o şi celelalte. Mai pe urmă i-a spus ei cum că întru acel ceas a venit de la tatăl lui scrisoare, cum că femeia sa a născut doi copii parte bărbătească şi ca să nu aibă vreun gând rău. Atunci vicleana aceea a zămislit durere şi a născut fărădelege, a dăruit cu daruri multe pe omul acela şi l-a rugat când va scrie domnul lui ducelui, să-l aducă acolo pe ducătorul de scrisoare ca să-i poruncească şi ea ceva, iar acela s-a făgăduit să o facă. Şi după ce a scris tânărul răspuns tatălui său, ca sa aibă grijă de femeie şi altele asemenea, pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin sluga aceea.

Iar acesta, necunoscând vicleana meşteşugire, s-a dus la împărăteasă, care l-a ospătat cu multă îndestulare. Şi luând scrisoarea pe ascuns, a scris acestea: „Părintele meu, cunoaşte că această noră a ta, este fiica unui om făcător rele şi pentru răutăţile ei i s-au taiat mâinile. Şi copiii nu sunt ai mei; mă rog ţie, cum vei citi scrisoarea mea, să o omori cu copii ei; şi până nu voi auzi de moartea ei, nu vin acolo”. Și această vicleană scrisoare a dat-o vipera aducătorului, de a dus-o ducelui care, văzând cele scrise, s-a întristat şi nu se dumirea ce să facă în această împrejurare. Aşa gândind, s-a sfătuit cu o slugă credincioasă, cum ar face. Iar acela i-a zis lui: „Să nu faci o fărădelege ca aceasta, ca să o omori, ci dă-mi-o mie, ca să o duc în locul în care am aflat-o, să o las acolo şi Dumnezeu o va chivernisi cum va voi. Iar pe urmă mă voi duce să spun domnului meu, cum că am făcut ce ne-a scris. Cuvântul acesta a plăcut ducelui.

Luând sluga pe Maria şi copiii ei, a lăsat-o pe dânsa în pustie şi s-a dus ca să afle pe bărbatul ei. Iar săraca şi sărmana aceea a rămas în locul acela neumblat, cu multă durere şi întristare nemângâiată, aşteptând moartea. Plângând dar şi tânguindu-se, a văzut o potecă şi luând copiii în braţele sale, după cum putea, umbla împrejur pe drumul acela, până ce a ajuns la o peşteră, în care locuia un pustnic. Acesta văzând-o pe dânsa, a socotit cum că ar fi o nălucire a vrăjmaşului, dar când a auzit patimile ei, s-a întristat şi lăsând-o pe dânsa în peşteră, s-a dus în alt loc. Şi în fiecare zi aduna rădăcinile şi buruienile care mânca el şi îi aducea şi ei de o hrănea cu acelea, sau mai bine să zic, cu dumnezeiasca putere.

Au trecut aşa multe zile, până ce s-a întors bărbatul ei în ţara lui şi înştiinţându-se de cele făcute, a plâns cu amar. Apoi, luând slugile, a zis: „Să mergem să căutăm locul acela, şi nădăjduiesc către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care săraca o chema în ajutor totdeauna că, după cum întâi i-a ajutat, şi acum va fi având-o în pază”. În acea noapte s-a arătat Preasfânta în somn Mariei, şi i-a zis: „Mâine vine credinciosul tău bărbat ca să te ia; şi mai multă muncă şi durere nu se va mai apropia de tine de acum înainte. Iar pentru răbdarea ta şi pentru credinţa pe care o ai către Mine, că mă strigi întru ajutor la patimile tale, să înceteze durerile şi întristările tale, şi să se întoarcă întru bucurie”. Maria a răspuns Preacuratei: „Îţi mulţumesc şi mă închin ţie, Doamna mea, pentru că nu mă laşi. Dar cum să văd desăvârşită bucurie, până mă aflu fără de mâini? Însă nu mă deznădăjduiesc, păcătoasa, şi îndrăznesc la mila Ta, să-mi dai şi mai mult ajutor”. Acestea zicând cu chip smerit, a auzit pe împărăteasa îngerilor, că îi zicea ei: „Ia-ţi mâinile tale, cu darul Fiului Meu şi Dumnezeu. Căci cei ce mă iubesc pe mine şi nădăjduiesc sub acoperământul Meu, nu se vor lipsi de tot binele”. Acestea zicând, s-a aflat femeia vindecată, pentru care de bucurie deşteptându-se, a văzut că era vedenia adevărată. Cine ar putea să spună veselia pe care a luat-o şi mulţumirile pe care le-a făcut către Preasfânta? Căci toată noaptea aceea a petrecut-o în rugăciune şi în plecarea genunchilor, zicând heretisirea îngerului, după cum avea totdeauna obişnuinţa să zică, cu evlavie şi cu umilinţă. Iar după ce s-a făcut ziuă, a auzit glasuri de oameni. Şi ieşind afară a văzut pe bărbatul ei, care, aflând-o, a plâns de bucurie. Şi a spus lui facerea de minune, arătându-i mâinile ei, pe care văzându-le el, s-a înspăimântat. Şi slăvind pe Făcătoarea de bine, s-a întors în oraş, unde a poruncit să se prăznuiască Preasfânta Născătoare de Dumnezeu opt zile cu veselie. Şi câţi au auzit de această minune, s-au înspăimânat.

După aceea cercetând ducele despre acea scrisoare vicleană, cine a scris-o, ca să-i omoare, i-a zis lui Maria: „Până acum am ascuns şi nu am vrut ca să arăt cine sunt, dar fiindcă este voia lui Dumnezeu, vă spun: să ştiţi că eu sunt fiică a împăratului vostru şi câte am primit, mi le-a făcut împărăteasa. Însă Maica sărmanilor, împărăteasa cea cerească, m-a izbăvit de toate durerile. Nu v-am spus mai înainte, pentru ca să nu mă vadă pe mine tatăl meu şi să moară de durere. Dar acum, fiindcă mi-a făcut atâta milostivire Maica milostivirii, trimiteţi scrisoare până ce ne gătim şi noi să ne ducem”. Acestea auzindu-le ducele, care avea supărare că nu ştia pe tatăl ei, a luat multă veselie, împreună cu toţi ai palatului. Iar mai ales bărbatul ei a înălţat mâinile către cer, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, care m-a învrednicit sa iau de soţie pe Doamna mea!”. Atunci i s-au închinat ei toţi ca unei împărătese şi trimiţând scrisoare tatălui ei, s-au pornit a treia zi la drum. Ajungând în Franţa, i-a întâmpinat pe dânşii împăratul care, alergând, a căzut pe grumazul ei, sărutând-o cu lacrimi.

Blestemata lui femeie însă s-a ascuns, pentru ca să nu o afle împăratul, dar el a cercetat cu de-amănuntul până ce a găsit-o şi aprinzând foc mare în mijlocul cetăţii, au ars-o de tot, încât nici os n-a mai rămas. Iar a doua zi a încoronat pe ginerele său ca împărat. Şi venind ducele la bucuria fiului său, cum şi toate rudeniile şi prietenii lui, au săvârşit praznic de bucurie şi veselie, pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu. Zidind încă şi o biserică slăvită în numele Ei, prăznuia toate praznicile Ei; iar mai ales în ziua în care a vindecat mâinile împărătesei, făcea multe milostenii săracilor, cum şi multe alte faceri de bine, aducându-şi aminte totdeauna, de prea marea facere de bine pe care i-a făcut-o Preacurata. Şi mai mult decât alte fapte bune, făcea multă milostenie. Nu se ostenea niciodată a da milostenie celor ce aveau trebuinţă, nici lăsa o slujnică a lor ca să dea cele ce erau de trebuinţă celor săraci, ci ea singură cu mâinile sale dădea, zicând: „Fiindcă mâinile acestea nu sunt ale mele, ci ale împărătesei celei cereşti, pe care pentru multa ei milostivire mi le-a dăruit, nu este de cuviinţă să se lenevească cândva la facerea de bine a robilor ei şi la milosteniile săracilor. Iar mai ales că şi bunătăţile acestea nu sunt ale mele, ci daruri ale lui Hristos, Preabunul Stăpân, trebuie să le împart la fraţii mei cu îndestulare”. Aşadar, împărăteasa cea bine cunoscătoare şi recunoscătoare, s-a bucurat multă vreme de împărăţia cea pământească şi, sfârşindu-se cu pace, s-a dus la Împărăţia cea cerească, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin. (11, Minunile Maicii Domnului de Neamţ, ediția 1924 şi 1990).

 

(Minunile Maicii Domnului-preot Nicodim Mandita)