Despre viata vesnica

 Pentru rugaciunile Sfantului Sfintit Mucenic Ierotei, episcopul Atenei, Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

 Întru această zi, cuvânt despre Andrei, grăirea lui Hristos cu el în vedenie, despre nebunie si viata vesnică.

După arătarea Sfântului Ioan Teologul si după grăirea lui cu dânsul si muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, în legături fiind, s-a culcat vrând să se odihnească si a fost întru uimire, visându-se pe sine în niste palate împărătesti si împăratul sedea pe scaun în slavă mare si, chemându-l pe el l-a sine, l-a întrebat : „Voiesti, oare, să-mi slujesti mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a zis: „Voiesc, Doamne”. Iar împăratul i-a dat lui să mănânce ceva, putin mai amar decât pelinul, si i-a zis lui : „În acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie în lumea aceasta”. Si după aceea i-a dat lui ceva mai alb decât zăpada si mai dulce decât mana si a mâncat si s-a veselit si a uitat de amărăciunea cea dintâi. Si i-a zis lui împăratul: „În acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie si bărbăteste rabdă până la sfârsit. Deci, osteneste si tu cu bărbătie, precum ai început, că putin vei pătimi si în veci, în viata cea nesfârsită, te vei desfăta.”

Si, desteptându-se din somn, Andrei gândea: cea dintâi arătare amară închipuieste răbdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urmă dulceată închipuieste viata cea vesnică. Iar, după aceea, l-a tinut stăpânul lui patru luni si l-a lăsat slobod si a început a alerga pe ulite, nebun făcându-se, si umbla prin cetate, lipsit, necăjit, chinuit, el, de care nu era vrednică toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, altii îl goneau de la ei, fiindu-le scârbă de el ca de un câine, altii îl socoteau pe el că este îndrăcit, altii, dintre copiii cei tineri, îl băteau pe fericitul, glumind între ei, iar el toate le răbda si se ruga pentru cei ce-l supărau pe el. Iar dacă cineva din cei milostivi, iubitori de săraci, îi da lui milostenie, el, luând-o, o da pe ea la alti săraci, însă nu o da asa ca adică să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certându-se cu dânsii, ca si cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care îi avea în mâini, îi arunca în fata lor si asa altii îi adunau. Pâine uneori nu gusta câte trei zile, iar alteori si toată săptămâna o petrecea flămând si de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pâine, apoi si cealaltă săptămână o petrecea fără de hrană. Iar haina lui era o ruptură netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupească. Drept aceea, ziua alerga pe ulite ca un nebun, asemănându-se întru toate Sfântului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugăciune petrecea.

Si într-o cetate atât de mare, vietuind în mijlocul unui popor numeros, nu avea unde să-si plece capul. Că săracii îl goneau din colibele lor, bogatii în curtile lor nu-l lăsau. Si când avea nevoie ca să doarmă si să-si odihnească putin trupul cel mai ostenit, se ducea unde zac câinii în gunoi si unde ei se culcă, dar si aceia nu-l primeau între ei pe robul lui Dumnezeu că unii, muscându-l, îl goneau, iar altii fugeau de dânsul, lăsându-l singur, si niciodată nu s-a odihnit sub vreun acoperământ, ci totdeauna în frig si în zăduf, în gunoi ca Lazăr, si în noroi se tăvălea, călcat de oameni si de dobitoace. Asa pătimea mucenicul cel de bunăvoie si asa cel nebun îsi bătea joc de toată lumea. Că cel nebun al lui Dumnezeu, mai întelept este decât oamenii. Si s-a sălăsluit întru dânsul Darul Duhului Sfânt si avea darul mai-nainte-vederii, că vedea gândurile oamenilor. Dumnezeului nostru, slavă!

 

(Proloage).